“Nu renunț la gândul de a publica o carte asupra umanismului indian.[...]; adică asupra acelor valori eterne indiene, create ca să înalțe, să mângâie sau să mântuiască omul.” (Mircea Eliade)

Într-o relație directă cu un locuitor al Bharatei nu poți profita de libertatea unui anonim. Eşti descoperit, senzația de nuditate circumscrie un soi de căldura interioară în alternanță cu frigul. Un soi de furtună necunoscută te transferă succesiv între propriul paradis şi infernul lăuntric. Armonie sau conflict? Depinde de unghiul din care păşeşti în această relație, dezvăluitoare a contrastului, atât de şocant uneori, dintre oameni. Neîndoielnic, mai întâi te epuizează pentru ca apoi sa-ți propună nebănuite bogății. Neîndoielnic, nu i te poți opune.

Această măruntă însemnare e o simplă mărturie a prețuirii celor ce nu au putut pleca fără a avea certitudinea că au ademenit Europa cu aromele Indiei.

Înzestrat nativ cu o intuiție ieşită din comun, indianul te descoperă în toiul jocului tău european, “de-a v-ați ascunselea”, ştie că ungherul în care te-ai pitit este doar un răgaz folosit în scopul de a cântări. Roşeața îți inundă obrajii, mai degrabă poți păcăli un licențiat psiholog european. El tălmăceşte ascunsul fenomenelor şi ascunzişurile ființei. La el simbioza dintre gândire şi religiozitate este ereditară. “Asupra Orientului, mai ales, se poate scrie în fel şi chipuri. Depinde numai de cât eşti dispus să spui, de cantitatea lucrurilor pe care eşti hotărât să le ascunzi.”(Mircea Eliade). Cred că tendința de a ascunde derivă, într-o oarecare măsură, din sentimentul de inferioritate ce-ți dă târcoale în apropierea acelei ființe umane a cărei împăcare cu sine nu ştiu dacă este generată de resemnare sau, poate mai degrabă, de un soi de smerenie, de simplitate, decență şi curățenie sufletească. Te simți aproape infirm alături de omul pe care sărăcia materială îl îmbogățeşte spiritual, imposibilitatea de a plăti un doctor îl însănătoşeşte parcă miraculos, care încă nu a aflat ce înseamnă umilința şi indiferent de condițiile de trai, este dominat de o armonie izbitor de contrastantă cu barbara agitație occidentală. La banala întrebare “ce mai faci” ți se răspunde adesea cu seninătate: “I’m boring doing nothing”. Plictisul indian este, cred eu, în contrast cu plictisul european, un răgaz pentru cunoaşterea şi apropierea de sine. Omul de rând nu îşi petrece timpul citind şi totuşi, curios, el cunoaşte adevăruri esențiale. Cunoaşterea este pentru el o progresivă lămurire interioară a sufletului. În general, europeanul nu recunoaşte că nu face nimic sau, mai grav, nu ştie că nu face nimic. Nu ştie să “folosească” timpul, nu mai prea ştie să îl dedice semenilor, lui însuşi sau, cel puțin, propriilor copii. Deseori lipsa de educație şi cultură se motivează prin lipsa de timp. Ei bine, înseamnă că timpul s-a refugiat definitiv în India.

Prin comparație, am descoperit că mult lăudata ospitalitate românească nu este altceva decât un atribut uitat pe mesele strămoşilor. În timp ce pentru român musafirul a devenit o cauză a discomfortului său, un prilej de bârfă, beție sau flirt cu soția prietenului, pentru indian musafirul este un mesager divin. În India musafirul este bine primit şi în casele sărace, lipsa spațiului fizic fiind compensată cu spațiul sufletesc, de o dimensiune uluitoare. “Suntem mai civilizați, suntem mai educați” am auzit adesea în jur. Ce folos, cât timp ne complacem într-o civilizație în care minciuna a dobândit un loc important, în care cultul maimuțărelii a devenit o modă. În India ierarhia este încă acceptată în mod natural. Pentru românul modern acesta e un motiv în plus în a se simți superior. Dacă ierarhia este o piedică în calea progresului, cu siguranță nici anarhia din mințile şi sufletele noastre nu este un atu în ceea ce priveşte progresul.

Femeia occidentală ar trebui să deprindă treptat a-şi metamorfoza respirația glacială într-un suflu cald care să întrețină familia. Simbolul femeii este tot mai şters de la o generație la alta. Este aproape iritant devotamentul reciproc al soților indieni. Acolo, unde încă se practică fixarea căsătoriilor din timpul copilăriei, nu se practică divorțul şi nici siluirea sufletească reciprocă. Mersul firesc al lucrurilor, dăruirea totală, resemnarea lor ne intrigă într-atât, încât suntem tentați a suscepta aceşti, atât de altfel, oameni de ipocrizie. Fără îndoială, există un anume ceva al cărui sens ne scapă, care compensează privarea de primii fiori ai dragostei pentru a înălța, în cele din urmă, pe culmile unei iubiri autentice, curate, în timp ce îndrăgostirea occidentală sfârşeşte, tot mai adesea, cu un dezastru. Curățenia sufletească şi morală, candoarea indiană plictiseşte modernul european, avid de experiențe generatoare de adrenalină.

Femeia, de o pudoare a cărei origine pare divină şi a cărei rădăcini sunt adânc înfipte în mentalitatea sa, dansează la petreceri în încăperi separate, ferindu-se nu doar de privirile barbaților în general, ci chiar şi de ale soțului. În acest caz, atingerea carnală nu este un oarecare lucru banal, deci nu poate fi altceva decat un dar divin, probabil o parte din hrana care nutreşte statornicia relației conjugale. Emancipata femeie europeană alocă o mare parte a timpului cosmetizării, amnezică însă în ce priveşte cosmetica sufletului. Este gălăgioasă, trebuie să fie centrul atenției, umblă despuiată, oferindu-se cu mărinimie privirilor, chiar şi atunci când nu este înzestrată cu nimic din categoria esteticului. Ei bine, femeia indiană găteşte zilnic mâncarea preferată a bărbatului, îşi cară copilul peste tot, nu îl simte ca pe o povară, iar educația acestuia este obiectivul principal al existenței sale. Femeia indiană, în loc să propună masculinizarea, propune jocuri şi cântec. Dacă o urmăreşti atent, ai senzația jenantă că îți oferă un spectacol. Fiecare zi înseamnă pentru ea reluarea unei ceremonii. Spre deosebire de copiii noştri, derutați şi plictisiți, adesea lipsiți de o îndrumare corectă, copiii lor sunt convinşi că vor schimba soarta țării în care trăiesc. Sunt de o curiozitate şi de o vitalitate copleşitoare. În primul rând copiii lor sunt cei care te determină să îți ridici semne de întrebare, să-ți revizuieşti modul de viață, convingerile şi, din când în când, să te închini.