Am fost creat din convalescența afectului părinților mei. Nopți ca aceasta, în care gândurile refuză să-și găsească spațiul în mine, sunt cele în care ploaia îmi curăță forțat rațiunile existențiale. Am încercat să renunț la ceea ce-mi este de trebuință pentru a-mi simți adâncurile. Nu pot trece peste zgomotul ploii. Fiecare forță a picăturilor cu care ploaia lovește în surdul ferestrelor mele îmi inunda rigolele minții, spațiile unde sedimentez rațiunile ancestrale moștenite din erorile genetice al părinților mei. Încerc să-mi explic logica existenței mele, dar nici ei nu mi-au putut oferi un răspuns. Ce se naște din dragoste, de dragoste este răpus. Dacă aș fi rezultatul unei iubiri empirice, mai mult ca sigur aș fi un erudit în semitotica și hermeneutica iubirii. Mai degrabă, deținător al unui afect încropit din rutina experimentală, mă regăsesc în efectele accidentelor genetice. Nu reproșez nimic părinților mei, nici măcar rudimentara zestre genetică, dar îmi reproșez mie lipsa echilibrului total. M-aș preumbla în nopțile albe, gol, printre picături pentru a-mi completa cele 70 de procente ale apei din care sunt constituit. Port în mine o povară de apă, în care plutesc formolizate ligamentele ce-mi leagă rațiunea de afect și afectul de trup. Osatura rațiunilor mele a fost osîndită la calcifiere, dar până la legiferarea eutanasiei, prefer abrogarea vinei universale și erorile moștenirii ancestrale.

*

Afară un strigăt agonic în noapte caută răspuns. „Alo” se repetă intempestiv și sparge monotonia ploii. Nimeni nu-i răspunde, nici măcar ecoul. Aș putea ieși la fereastră măcar să caut sursa acelui „alo”, să mă prefac că am un răspuns. Ce răspuns poți oferi cuiva care se irosește în căutări, când tu însuți nu ai răspunsuri?

Cluj Napoca,
iunie 2007