Am ascultat azi melodia noastra, dupa atata timp... N-am mai avut multa vreme puterea sa o ascult, ma temeam sa nu simt ceva care sa-mi tulbure fragilul echilibru din ultima vreme, ceva prea puternic sau sa descopar ca am pierdut ceva din stralucirea amintirilor. O inregistrasem, atunci, de cateva ori la rand, sa o tot ascult...
E atat de straniu cum aceste acorduri reusesc sa vibreze in toata fiinta mea, sa descopere cotloane tainice si surprinzator de necunoscute din mine, pe care le simt, totusi, atat de ale mele. Pana la tine nu auzisem aceste acorduri si sigur n-as fi simtit la fel daca nu le-am fi ascultat impreuna. E parca esenta iubirii concentrata in fiecare atingere de clapa a pianului, in strigatul solitar, atat de solemn al viorii care cunoaste acum parca, pentru prima data dragostea pianului. Parca se iubesc si ei, pianul si vioara odata cu noi! Cred ca aceste acorduri n-ar fi avut aceeasi putere de patrundere sufleteasca, insotite de voce, fie ea si una magistrala. Pentru ca in voce ar fi intervenit cumva ratiunea, astfel, ele trec nestingherite de ea, ajungand acolo, in strafunduri, vibrand tot ce poate fi mai sfant si mai frumos intr-o fiinta. Dar cand aceste acorduri patrund simultan in doua fiinte care se iubesc sincronizat, la fel de armonios ca sunetele pianului si viorii e sublim, e inaltator! Suflete ating, in si prin iubire, portile raiului. Imi simt inima plina de corzi, pe care fiecare sunet vibreaza, apoi concentric , ca o piatra aruncata in lac, totul se raspandeste in mine, sfarsind ba intr-un fior, ba intr-o lacrima.Asist de undeva de sus, parca, la dialogul dintre sunete si intraga-mi fiinta. E ca si cum te-ai mira ca un inger vorbeste limba ta si nu limba franceza. Intre spiritul meu si cel al acestei melodii nu incape nici un cuvant, nici o farama de ratiune, adormita pe undeva, prin mine. Ma simt mica si atat de coplesita de maretia aromonei sunetelor.Simt atata emotie de parca as asista la o ceremonie epocala, e un fel de delir, ochii imi vizualizeaza deja sunetele dansand, plutind in aerul odaii.

Stau si ma intreb acum, pentru a nu stiu cata oara, de fapt, ce e muzica, ce e iubirea? De unde vine torentul asta de simtitiri care ma uluieste, ma rascoleste cu tot alaiul de amitiri, imi revin atat de vii imaginile, incat incep sa ma intreb din nou: ce e in mintea noastra, cat de putin stim despre memorie, simtiri, dragoste, muzica! Si totusi te iubesc, chiar daca nu stiu sa-mi explic cum si ce se intampla in mine, intre noi. Si totusi am stiut ca esti tu din prima clipa. De unde stiam? Ce mi-a dat aceasta incredere oarba ca esti tu, cand eu nici macar nu te cautam? De ce ai cauta ceva ce nu stii ca exista?!

Mi-am amintit cum conduceai pe drumurile spre munte, cata grija aveai de mine, cum ne priveam din cand in cand, cum cantam eu in masina, cum trageai pe dreapta cand aveai ceva solemn de spus, candm-ai privit uimit, magulit si emotionat cand ti-am spus atunci ca...Era pe undeva la intrarea in Bucuresti, pe langa paduricea aia...aveai o privire pe care n-o voi uita niciodata, era un compliment, dar si o realitate, fara indoaiala. Cred ca indragostitii trebuie neaparat sa vada muntii, marea are farmecul ei, dar muntele parca se potriveste cel mai bine cu inaltimea sentimentelor dintre un barbat si o femeie. Noi doi, in masina, pe soselele serpuind prin creierii muntilor! Mi se taia respiratia de atata frumusete, de parca pleoapele devenisera aparate de fotografiat in memorie, abia clipeam, incercam sa nu scap nici o imagine, asta pe fondul sentimentelor care ma invadau cu fiecare privire fugara de-a ta, cu fiecare atingere de mana, cand nu trebuia sa schimbi vitezele. E ciudat cum ne traim viata in rutina istovitoare si deprimanta, neavand ochi pentru frumusetile naturii, pana cand ne indragostim. Deoadata, cand esti indragostit parca ti se deschide un al treilea ochi, acela care-ti permite sa vezi frumosul si binele din lumea in care ai trait totusi si pana atunci, dar orb.

Mi-am amintit cand ne-am trezit impreuna pentru prima data, cand m-ai trezit cu muzica aceea magica (Petite fille de la mer- Ennio Morricone) , in mangaieri prelungi,abia perceptibile, cu zambetul tau dulce in care se adunase parca tot soarele bland al diminetii, cu privirea ta care oglindea toata tandretea unui barbat pentru femeia iubita. Oare ce-si poate dori mai mult o femeie de la un barbat, decat sa vada atata iubire, atata incantare si fericire pe chipul barbatului iubit?!

Dincolo de ceea ce suntem si ce devenim, cred ca e deasupra noastra ce ni s-a intamplat, cred in destin si in puterea fantastica a iubirii. Nu ma credeam in stare de ce am fost, pentru tine, pentru noi, nu te credeai in stare de ce ai fost, pentru mine, pentru noi. Si poate ca noi intr-adevar n-am fi fost in stare de nimic, am simtit tot timpul un ajutor de sus, cineva, acolo , sus, ne incuraja parca si se bucura de iubirea noastra, I-am simtit amandoi, tot timpul, binecuvantarea in tot ce faceam. Nu, nu e vreo alta fantezie de-a mea, priveste in urma evenimentele, derularea lor si vei vedea ca nici tu, nici eu, n-am fi putut face toate cate au trecut prin noi si peste noi. Ezitarile mele au fost zadarnice, in toata lupta aia care se ducea in mine, intre minte si inima, a invins acest crez: daca nu mai cred in iubire, nu mai cred in nimic.

Mi-am amintit ca eram singurii oaspeti ai hotelului(straniu, cand pana atunci toate hotelurile in care cautasem camera erau pline ochi, nu?), singuri in restaurant, mi-am amintit cand am mancat specialitatea casei si aveai grija sa nu raman nemancata, parca de mancare imi ardea mie?! Mi-am amintit cum ne priveau cei din hotel, trebuie sa le fi parut ceva tare exotic sa ne vada asa topiti, asa de pierduti intr-o lume care era numai a noastra, lumea magica dintre doua fiinte care s-au cautat, chiar fara sa stie, o viata. As fi vrut sa le strig, sa le spun ca traiesc intr-o lume tot mai lispita de iubire, tot mai ahtiata dupa false valori, o lume care n-o sa le aduca niciodata fericirea, pentru ca fericirea este de la Dumnezeu si n-are nici o legatura cu ceea ce este atat de lumesc, atat de pragmatic si inrobitor. Cu cat ai, cu atat ai vrea mai mult. Din punct de vedere material, cucerim reduta dupa reduta si constatam cu fiecare cucerire ca nu putem fi fericiti, ca, de fapt, fericirea se lasa indelung asteptata si gustul victoriei profesionale sau sociale este bun, dar nu este nici pe departe gustul fericirii. Nu cred ca exista fericire in afara iubirii.
Rational nu trebuia sa fiu cu tine, n-aveai ce cauta cu mine. Rational, iubirea nu exista. Oare ce s-a intamplat cu noi, sa devenim dintr-o data atat de irationali si sa ne mizam toata viata pe o carte?! Eram parca beti de fericire si iubire, izolati intr-o lume mirifica, numai a noastra. Chiar daca ar incerca cineva sa-mi explice cum ca ar fi o anume chimie a corpurilor, as intreba ce mecanisme o declanseaza si cum putem pastra aceasta stare (la o adica ma intreb si daca ar fi benefic sa o pastram, copilul ar muri de foame, probabil intre doi exaltati ca noi). Ce sansa era sa fim noi impreuna, ce sansa era sa ma indragostesc si eu de tine, in acelasi timp?! Puteai fi doar tu indragostit si eu sa astept sa-ti treaca, sa putem ramane prieteni. N-as fi vrut in nici un caz sa te pierd! Puteam sa ma indragostesc doar eu de tine si n-ai fi stiut vreodata, daca ti-ai fi dat seama, poate ca te-as fi rugat sa faci ceva sa nu te urasc pentru ca m-am indragostit de tine, ca a picat ca napasta peste om, ca s-a intamplat fara voia mea, ca...Dar s-a intamplat! S-a intamplat sa aprinzi cu focul tau toata fiinta mea, sa ma ia pe sus tot ce simteam, sa ma nauceasca, sa ma copleseasca si asta, culmea, in cele mai fericite momente ale vietii mele! Nu eram deloc vulnerabila, nu eram lipsita de iubire, chiar eram in culmea culmilor fericirii. Asta ma nelamureste, de ce?! Chiar nu simteam vreo nevoie sufleteasca, sufletul mi-era atat de plin incat se revarsa zilnic, de iubire, pentru toti cei din jurul meu. Pe toate planurile ma simteam un om implinit, iubit si apreciat. E impotriva oricarei ratiuni, daca ma uit in urma, tot ce s-a intamplat! Si totusi suntem impreuna, totusi esti sotul meu si ma facineaza tot ce descopar la tine. In fiecare zi ma felicit ca am avut amandoi curajul sa spunem nu conventiilor si preconceptiilor, ca am avut curaj sa spunem cu toata fiinta DA, iubirii. Si da, au aparut probleme noi, responsabilitati, dar stii ce? M-am indragostit si mai tare de tine de cand le avem! Pentru ca , e culmea, dar te descopar in aceste ipostaze si ma incanta tot mai mult ce vad. Nu vad deloc ce m-am asteptat sa vad, dar ce vad fie ca ma uluieste, fie ma introga, fie ma umple de incantare. Credeam ca e de ajuns sa ne iubim, dar nu, pentru un cuib e nevoie de mai mult (deci pana la urma aveam totusi dreptate?). E nevoie sa ai un partener in persoana iubita si cu tine nu ma tem , decat de Dumnezeu. E admirabil cum ai reusit sa treci peste problemele pe care le-am avut, cum ma imblanzesti cand sunt ba defensiva, ba ofensiva, cum imi dai forta sa trec peste problemele pe care trebuie sa le infrunt singura. Tu nu te certi, nu esti certaret de fel, as putea spune ca ma cert singura, nu? Dar ma certi , ma dojenesti si cand o faci, simt ca o faci cu dragoste si chiar ca iubesc sa ma dojenesti si sa ma impaci.Ah, nici nu stii cum ma infurie sa schimbam subiectele cand cuvintele anunta sa devina praf de pusca!Dar ma bufneste rasul dupa cateva minute, admirandu-ti abilitatea de a ma dezamorsa in felul tau unic , fel care ma inriga, ma amuza, ma nauceste! Ce fascinant imi pare acest joc de cuvinte dintre noi!Te privesc si-n timp ce termini fraza,inainte sa-ti raspund, nu pot sa nu ma mir de ascutimea si de iuteala spiritului tau. Uneori te las sa castigi cate o mica batalie in dialogurile noastre, imi face o placere nespusa sa invat supunerea si recunoasterea fata de un partener pe care il admiri si-l respecti. Uneori imi spu in gand: jos palaria!Mi-am gasit si eu, in sfarsit, nasul( nashul)!Si cat l-am cautat, fara sa-mi dau seama. Alteori simt un fel de indarjire dulce, o ambitie sa-mi apar bucatica mea de dreptate. Si-mi place cand ne infuriem, parca-mi vine in minte imaginea a doi cocosi de munte care trec unul pe langa altul de o mie de ori si a o mie una oara se iau la hartza.

Cum poate fi cineva atat de minunat ca tine? Cu toate ca iti vad si defectele, asta nu face dacat sa-mi arate, sa-mi atraga atentia ca , desi printul meu, esti totusi un om si sa nu intind coarda la nesfarsit, cum stii ca-mi place sa fac. Daca soarta ar fi facut sa-mi fii prieten sau coleg si tot ar fi fost o incantare sa te am in viata mea si un real castig. Si poate ca asa ar fi fost acum, daca ...daca, n-ai fi fost tu, asa cum esti.
Esti o minune de sot!Ce sa-ti fac sa ramai asa?! Timpul, evenimentele vor metamorfoza, fara indoiala, ceea ce simtim acum, dar nu ma tem, stii de ce nu ma tem? Nu ma tem pentru ca ceea ce am avut impreuna nu ne poate lua nimeni,e al nostru in veci; si asemenea sunt oameni care mor si n-au trait atata iubire. Apoi nu ma tem pentru ca, orice s-ar intampla, tu esti un Om. Sunt mandra de tine, au fost multe situatii cand asteptam parerea ta, reactia ta si toate mi-au dat convingerea ca esti un om intre oameni. Stii ce parere proasta aveam despre casatorie, in general. Mi-amintesc cand iti spuneam despre casatorie, ca ar fi mormantul iubirii. Tu, cu firea ta, cu felul tau de a fi mi-ai dat incredere si curaj sa fac acest pas. Tu esti un om curajos! Doamne, ce-o fi fost in capul tau, ca tu la a treia intalnire m-ai cerut de sotie?! Credeam ca n-am auzit bine si nu stiam ce sa fac, sa te intreb ce-ai spus sau sa zic ceva, eram atat de uimita si emotionata incat nu stiam cum sa reactionez. De fapt, nu stiu nici acum ce-am spus, tot ce stiu e ca am devenit sotia ta. Oi fi spus da?
Iti multumesc acum pentru tot, nu pentru iubire, pentru iubire nu se multumeste, e cadou de la Magician pentru amandoi. Dar iti multumesc pentru ca esti cum esti, pentru ca ai avut taria sa treci peste toate, sa poti fi cu mine.
O iubire ca asta se-ntampla o data in viata, poti alege sa risti tot, pentru ea sau sa-ti traiesti restul vietii cu regretul ca ai fi putut, ca s-ar fi putut si ai fost las, prea las sa mai crezi in ceea ce simti. Cei care cred ca nu o cauta, ca nu-si cauta iubirea vietii lor, se mint singuri, chiar daca uitam, chiar daca nu constientizam, sufletul o cauta, e flamand de ea si nu va renunta pana nu o va gasi, chiar daca mai traziu sau prea tarziu. Pentru ca sufletul nostru stie, chiar daca noi nu stim, ca nu poate intra in eternitate decat prin iubirea aceea unica, mare, totala, singura cale in care sufletul, trupul si mintea ne sunt, in sfarsit in armonie. Nu numai in armonie cu noi insine, ci in armonie cu toata creatia.