Mă așez în fața foii albe și lumea începe să curgă, să prindă contur și consistență, să existe așa cum o vreau, pură, suavă ca un zbor de îngeri, nealterată de nesiguranța de a fi. Din păcate distanța apasă și nu poți fi în același timp și înăuntru și în afară. Mai ales când înăuntru și înafară nu se prea reflectă… Când undeva, ascuns, e un gol căruia nu reușești să-i pătrunzi sensul și care se hrănește cu secunde, când aerul care desparte cele două lumi strigă de durere și tu te simți mic, atât de mic pentru un semn de întrebare atât de mare…
Nu întotdeauna tăcerea este cel mai bun răspuns. Chiar dacă tăcerea lasă de obicei loc de întoarcere. Deși de multe ori e mai simplu să taci. E un hotar de neliniște între aici și dincolo, atâta neliniște încât tresari din somn cu cuvintele în mâini, le auzi ecourile în tine, chiar dacă nu știi ce să faci cu ele. Mă întreb uneori dacă chiar există drumuri și nu sunt doar construcții fragile ale credinței noastre în ele. Când lipsa de răspunsuri îți apasă pleoapele, ți se închid ochii și nu le mai vezi. Și umbli prin tine ca un orb, păstrându-ți amintirile și visurile ca busolă. Orice ar fi, nu trebuie să uiți nimic. Niciodată. Asta dacă vrei să nu începi să mori în trepte… Și mâna alunecă printre cuvinte deasupra foii, încercând să nu uite că are ceva de dat.
Poate ar trebui să învăț să spun “bun găsit” în loc de “bun rămas” și să nu vă mai las să-mi deveniți săli de așteptare. Să-mi adun secundele din voi, să mă oblig să le trăiesc și să vă oblig să le trăiți. S-ar putea să vă placă povestea, poezia, oglinda, sau lumea, sau ce-o ieși când le vom pune cap la cap. Și dacă nu voi ști cum să le așez, faceți orice, numai nu treceți pe lângă mine! Vă ofer visurile mele, gratis… , atâta timp cât mai crede cineva în ele. Poate acel cineva va ști să umple și secundele rămase goale.