agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-21 | |
"Petală de crin parfumată,
Presată-ntre foi de hârtie, Al cui dor îl porți, resemnată Și mută petală gălbuie? Din inima cui s-a desprins Fiorul iubirii de-o noapte? Și-ai cui umezi ochi te-au atins Curgându-și durerea din pleoape? Ce buze sărutul ți-au dat Să-l duci peste ani mai departe? Și care-i secretul păstrat De lacrima plânsă pe carte? Ce mâini ti-au ascuns, vinovate, Mireasma de floare regală? Răspunde-mi acuma la toate De crin parfumată petală? Vedeți, orice petală, orice frunză, păstrată între paginile unei cărți, oricât de uscată și îngălbenită ar fi, are povestea ei. Cineva a pus-o acolo ca pe o amintire, ca pe o dovadă a unei clipe, a unui sentiment de care s-a bucurat sau pentru care a plâns cândva. Poate că petala aceea e singurul lucru rămas de la o femeie iubită. Sau poate s-a desprins din floarea pe care iubitul o purta la piept, în seara primului bal. Poate păstrează amintirea primului sărut. Dar cine știe oare? Mai știe cineva povestea ei întreagă? Doar ea, petala aceea, palidă dovadă a unor vremi trecute își mai poate aminti de mâinile care au pus-o acolo. Dar ea nu ne va spune niciodată. Vi s-a întâmplat vreodată să cunoașteți pe cineva, de departe, pe care să-l fi simțit, din primul moment, atât de aproape încât parcă îi și auzeați bătăile inimii? Mie mi s-a întâmplat asta și vorbesc acum despre un om care mi-a devenit prieten bun, prieten adevărat, pe care știu că mă pot baza oricând. Ne cunoaștem de mult timp și au fost destule ocazii în care să-mi dau seama că întotdeauna când voi avea nevoie, va fi lângă mine, gata să se bucure cu mine sau să-mi șteargă lacrimile, gata să mă ajute sau măcar să-mi spună o vorbă bună. Vorbim doar la telefon, dar întotdeauna avem multe să ne spunem. Niciodată nu ni s-a părut greu să vorbim, să ne spunem gândurile, să ne dezvelim emoțiile. Știm să vorbim dar știm și să tăcem împreună. Știm să râdem de bucurie dar știm și care e gustul lacrimilor. Știm să ascultăm cu sufletul un cântec drag și știm să ne dansăm fericirea. Suntem aproape chiar și atunci când nu vorbim o perioadă mai lungă. Suntem departe, dar ne gândim des unul la celălalt. Suntem aproape dar nu ne-am văzut niciodată. Suntem prieteni! Nu vreau să par mai mult decât mi-e firea, Nici vorbe mari nu vreau să îți înșir, Aș vrea doar, simplu, să cunoști privirea Femeii de la capătul de fir. Mi-e sufletul acolo, lângă tine Căci despărțindu-ne, atâtea depărtări Nu fac decât distanța s-o comprime În pulbere de rouă peste zări. Atunci când întâmplarea-o să ne cheme, Prieten drag, aș vrea să-ți povestesc Tot ce-am ținut ascuns, de-atâta vreme Și toate câte-n minte-mi năvălesc. La rândul meu să te ascult cuminte Vorbindu-mi despre tot ce vrei să-mi spui, Amestecând în sute de cuvinte Ce n-ai spus nici tu, nicicând, nimănui. ……………………………………………... Să fie doar dorința mea? Se poate. Dar spune-mi, tu de ce îți amintești De mine, când din gândurile toate Pe-al meu ar trebui să-l ocolești? Cuvintele mele sunt simple. Nu știu să amestec în fraze întortocheate cuvinte mieroase, pe placul cui mă ascultă. Nu știu să ascund, îndărătul vorbelor, ceea ce de fapt, vreau să spun. Nu-mi place nici să laud fără rost dar nici să fiu mințită, cu laude dulci. Cuvintele îmi vin și prind viață așa cum scapă din strânsoarea minții. Și așa le pun pe hârtie și eu, simple și calde. Conținutul lor e cel al gândurilor mele, eu doar le torn într-o formă și le dau drumul înspre oameni. Nu-s destule cuvinte, în ele să-ncapă Atâta cât zbucium în suflet îmi sapă. Oceanele toate nu pot să cuprindă Noianul de gânduri ce tot mă colindă. Zăpezile lumii aș vrea să mă ningă Și ploile toate cu mine să plângă, Să zboare cocorii, pe aripi să poarte Secunda-mi de viață, visările toate. O viață întreagă învățăm să ajungem ceva și când credem că am terminat, ne dăm seama că totuși, mai avem de învățat. Tot mereu învățăm, învățăm și la urmă tot nimic nu știm. Ne dăm seama atunci că fiind atât de ocupați să învățăm și să ne înconjurăm cu lucruri, am uitat să fim copii. De ce? Pentru că învățam! Pentru că eram prea absorbiți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, prea ocupați cu problemele de fiecare zi, prea concentrați să învățăm cum să ne descurcăm în hățișul, tot mai des și mai încâlcit al vieții acesteia atât de capricioase. Pentru că noi, de fapt, fugeam de propria noastră viață, de dorințele noastre pe care credeam că nu le vom putea împlini și renunțam la ele cu atâta ușurință. Una după alta, zilele vin și pleacă, aproape la fel una cu cealaltă. Avem mereu aceleași gânduri, aceleași obiceiuri, aceleași gesturi, pe care le repetăm, le repetăm cu încăpățânare, transformându-le în rutină. Și e atâta rutină în jurul nostru, în noi, peste tot. Unde sunt copiii din noi? Unde sunt visătorii din noi? De ce nu știm, atunci când ne câștigăm bucurii, să le păstrăm cu sfințenie, ca pe niște rugăciuni? Unde ne-am pierdut zâmbetele? Unde ne-am pierdut adevărul? Adevărul acela minunat pe care numai copiii și visătorii îl mai știu, adevărul acela, oricât de puțin și de rar ar fi, trebuie să-l redescoperim în noi. Trebuie să ne redescoperim sufletele, acolo ne vom găsi fiecare adevărul nostru, zâmbetul interior. Viața mea? Îmi e dragă așa cum e ea! Și mai dragă-mi va fi cu fiecare secundă care trece prin mine. Îmi e grea sau ușoară? Sărată de lacrimi ce-mi sapă obrajii, sau dulce, ca somnul de prunc liniștit? Mi-a fost poate grea sau mi-a fost prea ușoară, au fost zile amare, zile dulci uneori. Dar viața-mi e viață și poate să doară că tot voi iubi-o și când o să mor. Eu știu că prin moarte Voi trece în viață, Și știu că murind chiar de-o mie de ori, tot viața-mi va fi, peste morțile toate, scăldată-n lumina-nvierii din zori. (22 mai 2001) V-ați întrebat vreodată de ce suntem noi oameni? De ce iubim, de ce urâm, de ce râdem și de ce plângem? Dar de unde ne vin gândurile? Cum apar ele? Cum se formează și cum se manifestă în mintea noastră? E cineva care să le știe pe toate, care să nu-și mai pună nici o întrebare, care să trăiască doar pentru a da răspunsuri celorlalți? V-ați întrebat de ce ne e dor? De ce ne e dor de trecut, sau de un lucru, de un om, de părinții noștri sau de copii, de o melodie sau de un loc? „Mă gâdile-n talpă dorul de ducă, Aripa-mi tresare de-același fior Sub pleoape revăd, parfumată nălucă Salcâmii din coastă, de care mi-e dor. Mai văd nucul mare, cu coama rotundă Și nucii cei noi, lângă poartă străjeri, Acolo-i și părul, cădelniță blândă, Cu frunzele-i mici, ca secunda de ieri. La mijloc se numără-n rânduri porumbul, O pașnică-armată de galbeni știuleți. Mai sus merii tineri roșindu-și colindul, La vale, pruni palizi își plâng bătrâneți. În jurul a toate, îmi par că dansează Acății, de care mereu îmi e dor, Parfumul lor proaspăt mă uită că-s trează Și-mi mângâie nările, amețitor. Acolo, acasă, sunt toate acestea. Mai sunt încă multe. Adesea le văd Cu ochii închiși, păstrându-le zestrea. În sufletul meu nu e loc de prăpăd.” (Dor de acasă – 4 iunie 2002) ............................................................. Aceasta e lucrarea mea. M-am străduit să fie cât mai interesantă și mai clară, să fie o dovadă cât mai bună a faptului că scrisul ocupă un loc important în viața mea, destul de important încât să am curajul de a veni în fața voastră și să vă prezint această lucrare. Poate că ar fi trebuit să-mi fie frică de reacția voastră, pentru că e prima dată când aduc gândurile mele cele mai secrete în fața unui grup de oameni. Dar, pentru toate e un început. Am credința că veți fi obiectivi și părerea voastră va reflecta ceea ce gândiți cu adevărat. Eu am scris oricând am simțit că am nevoie să fac asta. Am încercat. Voi, profesor și colegi, toți cei care m-ați ascultat, chiar dacă v-am pus răbdarea la încercare, îmi veți spune dacă am reușit. Pentru mine nu a fost greu să vă port, cu gândul, prin tabăra mea de acasă. Pentru voi cum e acum, când ați devenit parte din ea?" Tîrgu Mureș, iunie 2002 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate