Ahab a trebuit sa culeagă șapte ani rodii de pe unghiile morților,
Iar atunci când la rându-i a murit, pentru a doua oară,
Un cortegiu de demoni i-au adus răsplata: o floare de nufăr
In petalele căruia diavolul Agrawan sculptase
Ochii copilului născut ca să răstoarne ordinea.
Ura, nebunia, frigurile, mirosul fetid al disperării
Celui ce a pierdut contactul cu primul har divin
Au fost de neiertat iar învățămintele de dincolo de Lumina Morților
Au fost de neatins pentru încă unul din sfinții trimiși
Să apere dreapta orânduire a firii.

Toți am spus că Ahab a trebuit să culeagă șapte ani
Rodii de pe unghiile morților.
Aceasta i-a fost penitența.
A trebuit să suporte înainte cererea Cuvioasei Maici:
Uitarea de sine și izolarea…în ignoranță.
Cererea Preasfintei nu a fost greu de îndeplinit;
I-au trebuit doar trei zile ca să ajungă la cerul șase
Sau cerul desfrânatelor, spelunca lăptoasă a disperării sfinților,
Ca să-și ia ceea ce nu reușise cu ajutorul celei mai joase
Si mai abjecte trepte a harul divin.

Nu știți?
Ahab era inainte de toate un om.
A închis ochii sperând că ce aude acolo, în al șaselea cer,
E doar închipuire.
Si-a înghițit mânia, încearcând să-și ierte aiurarea,
Găsind dedesubtul urii ceea ce merita să iubească:
Femeia mai presus de neîncrederea ei.
Ahab a fost nesăbuit cu credința lui.
A folosit-o atât de mult încit, în seara morții,
Nici măcar nu a vrut să admită că, sub perna lui,
Ar exista cei doi bănuți de aramă
Pe care cineva îi furase, pe când era copil,
In timpul nopții Dulceenelor –
Femeile cu pântec de leopard si picioare de gazelă.
Bineînțeles ca bănuții nu erau sub perna
Dar Ahab și-a dorit atât de mult să nu fie acolo
Incât în momentul în care a căutat sub ea,
Frica că îi va găsi, l-a făcut să-i simtă.
I-au ars palma,
Și in acea clipa a simțit mirosul de pucioasa
Iar sub el trupul i s-a părut un lucru străin,
Inutil și prost construit, nesatisfăcător dorințelor lui.

Floarea de nufăr i-a folosit la aducerea în iazul de ambrozie
A pruncului menit sa răstoarne ordinea.
Porțile de opal ale înmiresmatei câmpii de degete
S-au deschis înaintea balsamului de ambrozie iar în locul acesta
Ahab a ingropat în unghiile unei fecioare primele semințe de rodii.

Ahab a fost un desfrânat.
Treptele harului divin ar fi trebuit să le ridice în cel mult nouă morți.
O moarte, două morți, trei morți și așa mai departe
Până s-ar fi terminat șirul răsplăților cu noi înaintări în ierarhia divină.
Pentru cea de a doua viața nu reușise să capete decât statutul de om.
În prima viață fusese un copac, un pom de agawa,
Spinos și ursuz, care, într-o după-amiază toridă,
N-a lăsat la adăpostul celor câteva frunze
Trupul vlăguit al unui cerșetor.
Disprețul fusese mai presus de dorința de a ajuta.

Agrawan l-a așteptat la fiecare nouă moarte
Cu un zâmbet indulgent comunicându-i senin pedeapsa.
Au trecut cinzeci de zile în care Ahab și-a deschis singur
Ca pe niște fistule purulente pieile de lumină
Si a căutat să se înțeleagă cu Dumnezeu.
L-a simțit așteptând să-și descarce sufletul,
Să încerce să se ierte pe el și să înțeleagă,
Cu toată durerea și părerea-i de rău,
Că lumina iartă.
Nu l-a lăsat furia să plângă,
Nu a lăsat nimic din ce adunase în inimă deși simțea,
Ca un deget molatec, mintea eterului dinainte-i
Zădărându-l să vorbească,
Să-și deschidă odată mizeria și fericirea, ura și iubirea.

Ahab a vrut tot timpul ca totul să vină repede,
Ca o răbufnire a unei tornade
Sau ca imposibila cădere de nori pe care o văzuse cândva
Pe malurile unei ape învolburate și tulburi.
S-a lăsat ademenit de puteri și în cele din urmă a ales una
Cu gândul s-o aducă la desăvârșire.
Dar orice ar fi ales ar fi avut doi stăpâni cărora să se supună
Așa că a ales creația.
Agrawan i-a jucat tot timpul în preajmă
Speculându-i slăbiciunile știind că la fiecare greșeală
O nouă rodie sparge chitina unei unghii vineții,
Că încă un deget sângerează.
Mai mult, l-a și ajutat în călătoria către lumea morților
Tinându-i cu dragoste torța de rășini.
Agrawan se transformase chiar și în femeie
Si i-a dus mintea lui Ahab departe,
In lumea voalurilor ude.
Acolo găsise o copilă cu ochii galbeni
Care îi ceruse s-o însoțească până aproape de Dumnezeu.
Ahab i-a arătat calea către El însă acolo,
Odată ajuns înaintea luminii, copila a devenit Malaan,
Demonul turbioanelor de antimaterie, și a căutat să învingă.
A uitat însă că stăpânul luminii
Era în stare de vege în centrul nimicului.
Malaan însemna ceva concret, lumina era două în una
Si acolo, aproape de El, Malaan și-a găsit sfârșitul
Iar Ahab a plâns în hohote pentru că-l iubise
Așa cum îl iubea și pe cel din mijlocul nimicului.

Ahab inca mai rataceste prin Cimpiile Mortilor.