Într-o iarnă dezmățat de tandră și de aiurită ...

Credeam că poveștile frumoase își află începutul doar vara. Dacă cineva mi-ar fi spus că va veni o zi, o noapte, un timp furat iernii, împodobit cu o nouă dragoste, nu l-aș fi crezut. Acum nu-mi mai pasă că e iarnă.
Oricum, frigul din mine a fost mai ascuțit, mai dureros, mai crâncen decât acela de afară. Acum ... mi-e BINE.

Îmi este cu neputință să imaginez o cale de evadare din lumea asta devenită brusc neîncăpătoare pentru noi, pentru pași în doi.

Aveam convingerea că inventarul sufletului meu se rezumă la câteva amărâte de zdrențe: zdrențe de nervi, zdrențe de gânduri, zdrențe de visuri, zdrențe de zdrențe, zdrențe de MINE. Să mă fi înșelat?! Nici măcar nu mă bănuiam atât de femeie, atât de adevărată, atât de liberă, atât de norocoasă ...
Și totuși mi-e atât de teamă ...
Îmi repet mereu „va pleca și nu trebuie să te mai doară plecarea nimănui”.

Să mă iei cu tine. Oriunde. Dincolo de viață, dincolo de moarte, dincolo de cuvinte-necuvinte, dincolo de tăceri, de iubiri neîmplinite, de ... Risipește-mă în cele patru zări și apoi adună-mă și mă ține lângă tine.
Știi? E simplu. De fapt voiam să-ți sugerez că … Nimic. Iartă-mă. Te iubesc. Atât. Să nu întrebi „de ce”, „de când”, „până când”, „de unde”, „până unde” – n-aș ști să-ți răspund.