Urc printre stanci vrasmase, iar pietrele fierbinti imi zdrelesc palmele si sufletul cu ascutimile lor nemiloase ca Infernul. Inaintez foarte incet, ma tarasc asemenea unei fiinte apode si mizere, printre arbustii trunchiati care au stiut sa isi jertfeasca verticalitatea pe altarul unei existente de compromis si care acum isi apleaca fara demnitate fruntile inaintea vantului iute - suveranul absolut al inaltimilor.
Pasul sovaitor imi aluneca de sub ganduri si gravitatia ma arunca inapoi cu un veac. Incerc sa ma agat cu ultimele puteri de arbustii plecati sub aripa intunecata a unui blestem ancestral, dar trupul ma tradeaza, dezvaluindu-mi aripi neputincioase in loc de gheare puternice de fiara disperata. Alunec inevitabil spre hauri, cu aripile abia ghicite pulsand neputincios si imi dau seama ca sunt schilodite, frante, ca nu-mi mai sunt decat o durere acuta si fara nici un folos. Sa fii o pasare si sa nu mai poti pipai taria vazduhurilor, in momentul in care te trezesti azvarlit in gol.
Cantecul inselator al cascadei mai mult dorite decat prezente se insinueaza perfid ca promisiunea unei vesnicii racoritoare sub vapaia amiezii. Mi-e sete. Fata Morgana danseaza, nerusinata ca o Irodiada, in privirea de albie secata a unei pasari care aluneca spre incendiile iadului, iar rasul ei imi raneste auzul. Stanci de plumb alearga in sus, batandu-si joc de gravitatie, ale carei legi se aseaza, ca hohotele ieleleor, pe umerii mei.
O clipa nebuna, o clipa de minciuna transforma aripa franta in cleste de otel si de sange. Alunecarea incremeneste intr-o amagire a carei falsitate o constientizez, dar careia ii daruiesc tributul aspru al ultimei sperante scrasnita si contorsionata pana la sfasiere. Aerul greu se sparge in bucati sub fruntea mea de gheata in flacari. Sunt obosit si mi-e sete, o sete nebuna si sfasietoare.
Într-o singura secunda trec mii de ani. Respiratia imi sfasie dureros cosul pieptului, cu mii de sabii de foc, iar aripa neagra a mortii isi arunca umbrele din ce in ce mai intunecate peste inima mea. Simturile se ascut, incordate. Auzul capteaza hohotul mortii, plangerea cascadei, soapta vantului si tipatul vulturului care se roteste deasupra mea, asteptand caderea... Viata care palpita in jurul meu si care isi va continua pulsul firesc. Privirea mi se afunda cu disperare în ierburile aspre care mangaie obrazul brazdat al muntelui. O furnica se grabeste purtand o povara de zece ori mai mare decat ea, ilustrand, la alta scara, sensul unei existente de lupta neintrerupta. O floare de colt, o mica stea, puternica in fragilitatea sa catifelata, clipeste alb sub o raza de soare. Parfumul cimbrisorului salbatic se insinueaza ca o mangaiere in sufletul meu ars.
In minte mi se rotesc cald fragmente de cantec si glasuri. O voce cunoscuta, dar pe care n-o recunosc, ma cheama pe nume, ma implora sa raspund.
Dintr-o data inclestarea cedeaza, iar plutirea ametitoare a abandonului ma imbata de cer. Vazduhul imi umple fiinta ca o uimire si o durere dulce. Dupa cateva secole sau poate dupa numai cateva fractiuni de secunda ma opresc, dar nu simt nici o durere, nici un soc al strivirii de stanca. Torentul cascadei ma izbeste in piept, iar apele sale capata sclipiri de curcubeu in miscare eterna. Apa cascadei este sangele meu de lumina, iar sangele meu este cel care se strecoara la vale, printre stanci, soptind. Deasupra, abia ghicita, crucea muntilor batrani care tac, intelepti. Glasul care ma cheama rasuna din ce in ce mai stins si mai indepartat, ca un corn trist si plangator. Cascada de culoare tot creste deasupra mea, ajungand pana la nori, revarsandu-si stralucirea feerica peste creierul si sufletul meu. E bine, e cald... Albastrul cerului, rosul amurgului, aurul unei raze, verdele palid al pajistilor, argintul florii de colt. Negrul noptii, negrul uitarii, negrul mortii, intuneric.