Norii erau stransi pe cer de parca ar fi avut claca...
Noua putin ne pasa insa de asta.
Ne continuam nepasatori plimbarea.
I-am facut, in parc, cu ochiul, statuii lui Bacovia...
Trebuia sa avem sufletul lui,
Ca sa ne putem asortam cu vremea de afara.
Cu toate acestea, ne era bine, caci eram impreuna...
Din cand in cand, mai trageam cu ochiul la claca norilor,
Care parca ar fi jucat" Tara, tara, vrem ostasi! ",
Cu alti nori, dintr-o existenta paralela.
Si tocmai pe o vreme ca asta ne gasisem si noi
Sa iesim, de nebuni, la plimbare.
Incepuse sa bureze, dar s-a razgandit dupa putin timp.
Iubirea noastra era prea puternica,
Pentru a putea fi topita de niste stropi anemici...
Asa ca ploaia s-a dus, somnoroasa, la culcare
Si noi ne-am putut continua plimbarea.
Am gasit, in sfarsit, un loc de refugiu, la caldurica...
Pamantul, ne-a primit cu bratele deschise, in imensitatea lui.
Muzica, care facea timpanele sa zangane, familiariza atmosfera...
Ne-am cufundat in melancolie, de aceea, dupa un timp, nu am mai auzit-o.
Comunicam printr-un limbaj propriu: sarutare...
Nu mai era nevoie de cuvinte.
Dupa un timp, ne-am trezit din visare
Trebuia sa plecam acasa...
Stropii de ploaie, acum, ne biciuiau nemilosi, vrand parca
Sa se razbune ca nu ii luasem si pe ei la caldurica.
Ne-am strans de mana cu putere si am grabit pasul.
Din cand in cand, imi zambeai misterios...
In seara aceea, fericirea avea sa atinga din nou cote maxime...