- De ce taci?
- Ma gandeam la noi.
- Nu esti aici, nu traiesti in prezent. De ce iti faci rau? Ne simtim atat de bine impreuna.
- Asa e, ne simtim bine.
- Ce se intampla cu tine? Esti in fata mea, te privesc... Te stiu, chiar daca fata ta este crispata si esti distrat, cu gandurile departe, chiar daca ochii tai par goi si chiar daca speranta pe nesimtite se stinge si moare... Iar daca alegi totusi plecarea, ma rog lui Dumnezeu sa te binecuvanteze. Te-ai inchis in tine, nu pot face nimic sa schimb golul din ochii tai. Simt ca te cunosc si totusi...
- Nu, nu-i asa, tu poti schimba multe. Si iti multumesc. Iti multumesc pentru ca imi acorzi atentie, ca imi citesti gandurile si ma consideri important, pentru ca ai rabdare sa ma asculti si ma intrebi ce ma doare sau de ce sunt trist. Intelegi, sunt fericit ca imi daruiesti toate acestea mie, cel mai plictisitor dintre oameni. Tu nu stii, eu sunt atat de previzibil, de banal. Langa mine te-ai plictisi, te-as plictisi, crede-ma. Eu fac mereu acelasi lucruri, muncesc in fiecare zi, mananc in fiecare zi, seara merg repede acasa si ma imbrac cel mai repede in pijama. Uneori stau in fata unui pahar cu palica indoit cu coca cola, alteori mananc seminte si urmaresc un film la televizor. Imi place sa ma plimb prin parc, prin padure sau pe plaja, la mare. Inainte vroiam sa iubesc, acum mi-e frica. Vorbesc putin despre mine si doresc siguranta si incredere. Daca vom ramane totusi impreuna, voi face in fiecare dimineata zece dusuri, sa scap de amintiri. Voi plange, si lacrimile sa ma curate de ganduri negre si presimtiri, iar pe tine sa te scape de cosmaruri. Cu toate astea, eu, cel mai plictisitor dintre oameni, te-as putea tine treaza pana in zori, si te-as inspira in poeme ne-mai-vazute. Eu, cel mai umil si mai distrat prieten al tau, cel ce adoarme devreme in fiecare noapte si se trezeste devreme in fiecare dimineata. Eu, cel care nu stiu sa traiesc, dar stiu sa mor in fiecare zi, in fiecare noapte, in fiecare anotimp, in fiecare zi de 1 ianuarie, in fiecare toamna. Eu, cel care acum sunt langa tine, iar maine dimineata nu voi mai fi.
- Esti trist, nu trebuie. Chiar daca dimineata vom pleca fiecare pe alt drum, asta nu inseamna ca ne despartim. Mai tii minte cand eram la Mamaia? Apusese soarele...
- La mare toate sunt mereu la fel, rasare totdeauna luna, norii sunt insangerati la apus, marea vuieste in fiecare anotimp la Mamaia, si aleea de langa portul Constanta rasuna inca de urma pasilor nostri. Cand ne intalnim vorbim despre orice, numai despre noi nu. Tu ai problemele tale care nu-mi pot fi impartasite, doresti sa te inalti sus, cat mai sus, precum pasarea ta albastra, care nu cunoaste odihna. Ce as putea face eu? Doar sa banuiesc cauza tristetii tale, care uneori este imensa, iar alteori este stinsa de prieteni, de colegi, de alte pasari albastre.
- De ce ma strigai noaptea?
- Te chemam pentru ca nu suportam intunericul, nu te vedeam. Stiam ca esti langa mine, dar ma temeam sa nu pleci. Acum suntem aici, amandoi, uitati de lume si de soare, ascunsi in padurea asta de brazi. Iti simt parul lung pe fata, iti simt parfumul. Mereu acelasi, innebunitor si nelamurit. Esti palida si iti simt degetele subtiri cum tremura in atingerea si cautarea lor continua.
- Tot asa ai ramas, chiar daca te ascunzi in spatele unei indiferente calculate si reci. Te mai supara nelinistea orasului? Te mai intorci la Podul Dambovitei sa asculti raul? Si clopotul turmelor? Si chemarea bisericii? Te mai fascineaza marea? Atunci, la Mamaia, te aruncai in valuri si te scufundai cu aceeasi pasiune cu care in fiecare noapte ma chemai si-mi rascoleai parul...
- Ce ai sa faci dimineata?
- Ma intorc acasa, de ce?
- E trist, de aceea te intreb. Nu pot trai asa, de azi pe maine. Tu spui sa simt clipa, sa o traiesc, dar numai gandul ca vei pleca ma face sa numar orele si clipele petrecute impreuna. Apoi va veni plecarea ta, sfarsitul. Va ramane doar parfumul impregnat in perne, si fire de par ratacite prin camera, ori aiurea. Iar casa asta, ascunsa intre brazi, va fi din nou pustie.
- Stii doar ca nu se poate altfel.
- Da, stiu, ne despart ani si griji, doar gandurile ne tin aproape, ne imbratiseaza. Ele sunt libere si se pot intalni aici, oricand, la casa din munte, la adapostul brazilor. Iar noi…

Acum ma plimb singur, in parcul de langa Piata Victoriei. Nu mai este zapada, doar pamantul negru este rascolit de vant si apa. Caut alei uscate, fara noroi. Sunt putine locuri curate si pare mult mai usor sa raman in noroi, sa astept ploaia de vara, sa-mi spele pacatele si sa aduca uitarea. Trebuie apa multa sa curete noroiul si amintirile. Ma plimb pe aleea principala, pe langa banci goale. Pomii sunt la fel de goi ca bancile, la fel erau si asta toamna si asta iarna. Pun ochelarii de soare, aia galbeni. Merg mai departe si vad soarele cald lucind la asfintit. Schimb ochelarii, ii pun pe cei verzi. Cerul e brun si bancile portocalii. Acum pun ultimii ochelari, pe cei rosii. Focul inconjoara parcul, caldura topeste noroiul, iar florile, iarba si frunzele arunca viata in parcul de langa Piata Victoriei. Acum totul este schimbat si straniu. Soarele este albastru, copacii sunt galbeni si iarba este rosie. Trebuie sa pun ochelarii de soare in alta ordine. Iar in confuzia mea, parcul s-a rascolit si a adus din nou noroiul printre pomi si aleei. Noroi si amintiri...

Scenariu

El: Ma plimb anost in parcul Nichita Stanescu din Calea Victoriei. Nu mai ploua, doar pamantul negru e rascolit de apa si de vant. Caut alei uscate, fara noroi. Atat de putine sunt locurile curate si pare mult mai usor sa raman asa, in noroi, sa astept urmatoarea ploaie de vara, sa spele pacatele, sa adune uitarea si linistea la un loc. Trebuie multa apa sa curete noroiul si amintirile risipite pretutindeni.



Ea: - De ce taci?

El: - Ma gandeam la noi.

Ea: - De ce-ti faci rau? De ce nu traiesti in prezent? Uite, ne simtim atat de bine impreuna.

El: - Asa e, ne simtim atat de bine impreuna.

Ea: - Ce-i cu tine? Esti aici, langa mine, te privesc... Te stiu, chiar daca fata ta-i crispata si esti distrat, cu gandurile departe. Chiar daca ochii tai par goi si chiar daca speranta pe nesimtite se stinge si moare... Iar de alegi plecarea, ma rog lui Dumnezeu sa te binecuvanteze. Te-ai inchis in tine si nu pot face nimic sa schimb golul din ochii tai. Te cunosc atat de bine si totusi...

El: - Nu, nu-i asa. Tu poti schimba multe si-ti multumesc. Iti multumesc de atentia pe care mi-o acorzi, iti multumesc ca-mi pretuiesti si cele mai ascunse ganduri, ma simt vital. Doar tu stii sa asculti si intrebi mereu de ce sunt trist. Vezi, sunt fericit ca imi oferi atatea daruri mie, doar mie, cel mai plictisitor om intre oameni. Tu inca nu stii, eu sunt atat de previzibil, de banal. Langa mine te-ai plictisi, te-as plictisi in cele din urma, crede-ma. Eu fac intotdeauna aceleasi lucruri, muncesc in fiecare zi la fel, mananc la fiecare pranz, iar serile vin iute acasa si-mi pun la fel de iute pijamaua. Uneori stau in fata unui pahar cu vin indoit cu pepsi, alteori mananc seminte in timp ce urmaresc un film la televizor. Imi place sa ma plimb prin parc, prin padurile din jurul Bucurestiului sau pe plaja, la mare. Inainte vroiam sa iubesc, acum mi-e frica. Mi-e frica de mine, tu stii?

Ea: - Niciodata n-ai spus atat de multe cuvinte laolalta.

El: - Stiu, vorbesc putin despre mine. Vezi tu, daca am ramane impreuna, voi face in fiecare dimineata zece dusuri, sa scap de amintiri si de tristeti absurde. Voi plange noaptea, iar lacrimile iti vor spala si ultimul regret, presimtiri banale. Iar tu, tu vei ramane numai langa mine, te vei simti iubita, protejata. Vei fi regina. Stii… asa cum sunt, cel mai plictisitor om intre oameni, te-as tine treaza pana dimineata, te-as inspira-n poeme ne-mai-auzite. Da, eu. Cel care nu stiu sa traiesc, dar stiu sa mor in fiecare zi si-n fiecare noapte, in orice toamna si-n fiecare rasarit de intai ianuarie. Eu, ce acum te-alint si te dezmiard, iar maine…

Ea: - Esti trist si nu trebuie. Chiar daca dimineata plecam fiecare pe drumul lui asta nu inseamna ca ne despartim definitiv. Mai tii minte cand eram la 2 Mai? Apusese soarele...

El: - La mare toate sunt la fel, rasare intotdeauna luna, norii sunt insangerati la apus, marea vuieste in fiecare anotimp la 2 Mai si aleea din port rasuna inca de urma pasilor nostri. Acum cand ne intalnim vorbim orice, doar despre noi nu. Stiu, ai problemele tale care nu-mi pot fi impartasite, doresti sa te inalti sus, tot mai sus, precum pasarea ta albastra ce nu cunoaste odihna. Eu ce pot sa fac? Sa banuiesc cauza tacerilor tale, taceri uneori imense alteori stinse de prieteni, colegi, de alte pasari albastre.

Ea: - M-ai intristat. La mare…, atunci. De ce ma strigai noaptea?

El: - Deci auzeai… Te chemam pentru ca nu suportam intunericul, nu te vedeam. Stiam, erai langa mine, dar ma temeam sa nu pleci. Acum suntem aici, amandoi, uitati de lume si de soare, ascunsi in padurea asta de brazi. De-as inchide o clipa ochii ti-as simti parul lung pe fata, ti-as simti parfumul. Ca atunci, acelasi parfum, innebunitor si nelamurit. Esti palida si-ti ghicesc degetele subtiri cum tremura in agitatia lor continua.

Ea: - Tot asa ai ramas, chiar daca te ascunzi in spatele unei indiferente calculate si reci. Dragul meu prieten… Te mai supara nelinistea orasului? Te mai intorci la Podul Dambovitei sa asculti raul? Si clopotul turmelor? Si chemarea bisericii? Inainte te fascina marea… Atunci, la 2 Mai, te aruncai in valuri si te scufundai cu aceeasi pasiune cu care in fiecare noapte ma chemai si-mi rascoleai adanc parul... Si sufletul.

El: - E tarziu… Ce vei face dimineata?

Ea: - Dimineata? Tu vezi, s-a si facut dimineata… Ma intorc acasa, de ce?

El: - E trist. Nu pot trai asa, de azi pe maine. Tu spui sa traiesc clipa, s-o simt, dar numai gandul ca vei pleca ma face sa numar orele si clipele petrecute impreuna. Apoi urmeaza plecarea ta, sfarsitul. Va ramane doar parfumul impregnat in perne, si fire de par ratacite in camera, ori aiurea. Iar casa asta, asa cum e ea pitita intre brazi, va fi din nou pustie.

Ea: - Stii doar ca nu se poate altfel.

El: - Da, stiu. Ne despart ani si griji, doar visele ne tin aproape, ne imbratiseaza cald. Ele sunt libere, se intalnesc oricand, pot veni in fiecare noapte aici, in casa din munte. Iar noi…




El: Ma plimb anost in parcul Nichita Stanescu din Calea Victoriei. Nu mai ploua, doar pamantul negru e rascolit de apa si de vant. Caut alei uscate, fara noroi. Atat de putine sunt locurile curate si pare mult mai usor sa raman asa, in noroi, sa astept urmatoarea ploaie de vara, sa spele pacatele, sa adune uitarea si linistea la un loc. Trebuie multa apa sa curete noroiul si amintirile risipite pretutindeni.

Ea: Ma plimb pe aleea principala, printre banci goale. Pomi fara pasari goi ca si bancile vopsite odata, la fel erau si asta-toamna si asta-iarna…

El: Pun ochelarii de soare, cei galbeni. Merg de-a lungul aleilor intortocheate in vreme ce soarele luceste cald la asfintit. Schimb ochelarii, ii pun pe cei verzi. Acum cerul e brun iar bancile, portocalii. Pun si ultimii ochelari, cei rosii. Focul inconjoara parcul, caldura topeste noroiul, iar florile si iarba pompeaza viata verde in parcul Nichita Stanescu.

Ea: Astazi totul e straniu, pustiu. In lumina difuza a inserarii, soarele-i albastru, copacii-s galbeni si iarba e rosie. Cred ca am gresit undeva. Atunci…

El: Cu siguranta am gresit undeva. Probabil trebuia sa pun ochelarii in ordine inversa. Privesc incurcat statuia poetului Nichita Stanescu. Deodata soarele si parcul se razvratesc plictisite de-atata nehotarare si-aduc din nou noroiul printre pomi si alei. Noroi si amintiri...