agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-12 | |
Motto:
„Dacă maimuțele ar izbuti să se plictisească, ele ar putea deveni oameni.” - Goethe Am să îmi permit, pentru a sugera punctul meu de vedere acelora care au bunăvoința să parcurgă această simplă reflecție pe marginea Poeziei și a criticii, următorul gând al unui mare poet și, în egală măsură, critic: „Eu cred în mod sincer că cea mai bună critică este aceea care este și plăcută și poetică; în nici un caz una rece și calculată, care pretinde că vrea să explice totul.” - Ch. Baudelaire. „Poezia”, în general, precum și „critica”, la fel de general, nu sunt numai o manifestare a unor trăiri sau a unor idei. Ele, prin empatie, înnobilează (cel puțin ar trebui să tindă către așa ceva), amplifică nebănuite valențe interioare, îi poartă pe cei care îmbrățișează chemarea aceasta către „rampa” colectivității din care provin, pe cei mai buni dintre aceștia „sanctificându-i”, punându-i în rând cu „eroii” cetății. Din fericire pentru Poezie și pentru critică, din totdeauna și, probabil, pentru totdeauna, pentru a te număra printre cei care „încep” să tindă către așa ceva este nevoie de o minimă „intuire” a Frumosului, însoțită de acea „măsură în toate” care ar trebui să caracterizeze pe orișicine. Și, când vorbesc despre măsură, mă gândesc la faptul că, inevitabil, această „mistuire” (atunci când este sinceră) sau exercițiu (atunci când este un rezultat al voinței generat de diverse „calcule”) implică, inevitabil, elemente definitorii ale naturii umane exprimate în forma lor esențială: intuiție, rațiune, afectivitate, sensibilitate, experiență, prejudecăți, contemplativitate și toate celelalte atribute care definesc Persoana. Lucrurile se complică atunci când, fără chemare, Persoana nu are acea înzestrare naturală care să îi permită atingerea țelului propus. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o „neadecvare a mijloacelor la scop”. Pentru Poet, de această dată, din nefericire pentru el, dar din fericire pentru „cetate”, lucrurile sunt simple: dacă are valoare, își va face auzită „vocea” – mai devreme dacă are „susținere”, mai târziu (eventual, postum) dacă nu are „susținere”; dacă nu are valoare, „vocea” i se va stinge înainte de a se face auzită sau, în cazul în care are „susținere”, în cel mai scurt timp. Primejdia mare a „cetății”, așadar, nu vine dinspre Poet. În schimb, un critic neînzestrat natural pentru critică, dar încăpățânându-se să își impună „vocea” (mai ales atunci când are „susținere”) constituie, dacă nu cea mai gravă primejdie, cu siguranță una dintre cele mai grave. Marile „răsturnări paradigmatice” ale Istoriei, în general, și ale poeziei, în particular, au fost generate tocmai de acele spirite în care înzestrarea naturală pentru Poezie s-a identificat, prin analiză lucidă și autoevaluare critică, cu însăși Critica. Are loc, în acest fel, o epurare a „bavurii” stilistice rezultate ca „turnare” a noului cadru conceptual și estetic. Evident că un astfel de cadru, mai ales atunci când este exclusiv rezultatul manifestării poetice, are nevoie de timp și de „probe” pentru a atinge „forma” dorită și pentru a se putea stabili o „matrice stilistică” în care, măcar pentru o perioadă, să se toarne viitoarele poezii. Se determină, astfel, implicit o re-emotivare, o revalorificare a emoției artistice a spiritului. Atunci când, fie ca urmare a teoriilor estetice preconcepute cărora opera, ca într-un „pat al lui Procust”, este constrânsă a se încadra, fie cu rea-voință, fie cu prostia specifică aceluia lipsit de înzestrare pentru analiză și, mai ales, pentru creația poetică, se recurge, totuși, la exprimarea unei opinii, „poetul” – bun, mai puțin bun sau lipsit de valoare artistică – scapă analizei. Rezultatul este și nu poate să fie decât o reflectare a micimii spirituale și a egoismului așa-zisului critic. În definitiv, atunci când vrei să critici, mai ales dacă ești un „animal cu memorie” bună, astfel încât poți reține o mulțime de cuvinte, poți critica absolut orice. Mai ales dacă, așa cum fac acei critici obtuzi și obscuri, nu tratezi ideatic o scriere, sub raportul conținutului, ci te rezumi la a te chinui să îi convingi pe ceilalți cât de urât este îmbrăcată o femeie frumoasă sau „cum nu este” ea. Un astfel de critic nu va risca în nici o împrejurare o părere „pozitivă”, de genul: „Acest text este… și exprimă…”. El va face, întotdeauna, formulări lipsite de riscul interpretării, care l-ar arăta în acea micime spirituală de care aminteam mai sus, de genul: „Acest text nu este… și nici… și părțile lui slabe sunt…”. Dar, până la urmă, chiar și acest lucru poate să fie înțeles. Îți trebuie destule cunoștințe de psihologie și o bună cunoaștere a mijloacelor de expresie specifice unei arte pentru a avea curajul „sondării” ideatice și afective care caracterizează o scriere. Un astfel de critic, departe de a se manifesta imparțial, ca un judecător, nu-și satisface nici voluptatea de estet, pentru că pe el nu îl preocupă adevărul, frumosul sau morala, ci „imaginea” pe care se chinuie din greu să o creeze în mod artificial în ochii celorlalți. De aceea, el nu va căuta ce este bun într-o creație sau creațiile bune, ci, cu o „refulare a dorului de necunoscut”-ul din el, ca ființă, pe care nu-l înțelege și, prin urmare, nu și-l poate explica și nici atât asuma, el „râcâie” în ceea ce este mediocru sau zadarnic. Și este zadarnic nu pentru că acest mediocru nu există, ci pentru că devine pentru el un „mod de a fi”. Ca Poet, te afli în permanentă căutare, ca un sportiv de performanță (să ne gândim la analogia făcută de Noica), a acelui „vârf de formă” specific unei competiții. E drept că aici nu se aplică dictonul „Important e să participi” decât în măsura în care, chiar dacă modest prin rezultate, efectiv participi. „E mai bine să se facă ceva decât să nu se facă nimic.” Din păcate, unii, visceral, simt nevoia să distrugă „ceva”, indiferent cât de inofensiv este acest ceva. Natura fiecăruia, în cele din urmă, primează. Oamenii, din inocență sau din ignoranță, pot să fie păcăliți. Natura nu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate