Caracteristicile turismului bănățean
Cadrul natural și potențialul turistic al Banatului,

Unul dintre cele mai frumoase și bogate ținuturi ale țării, este Banatul, regiune cuprinsă între Mureș, Carpați, Dunăre și Tisa. Județului nostru îi este rezervată partea de sud a Banatului, acolo unde lanțul Carpaților se-ndreaptă spre Dunăre, împletind frumusețea cadrului vegetal cu relieful în mare parte muntos, alcătuind un peisaj unic atât în țară cât și pe alocuri din Europa. Nici unde natura, nu a fost mai darnică în frumuseți naturale ca în acest colț de țară. Munții, dealurile, câmpiile și râurile, sunt în așa fel așezate, încât constituie priveliști dintre cele mai frumoase, însă prea puțin cunoscute de turismul național și chiar de bănățeni însuși. Acest cadru caleidoscopic prezintă o alternanță și o interferență de peisaje, care alcătuiesc un spațiu potrivit practicării turismului.
Omul creator și mereu dornic de cunoaștere împletește vechimea meleagurilor bănățene cu prezența sa perenă în teritoriu. Prin relieful său variat, Banatul oferă mari posibilități pentru turism sub cele mai diverse forme. Zona Semenicului, prin obiectivele turistice de lângă lacurile de acumulare Trei Ape, Văliug și Secu. Zona munților Aninei cu Cheile Carașului, Nerei, Minișului și Gârliștei, cu nenumărate peșteri, cu numeroase culmi și podișuri calcaroase, este cea mai bogată în obiective turistice. Zona Porților de Fier are o întindere foarte mare, cuprinzând printre altele Defileul Dunării și porțiuni însemnate din munții Locvei și Almăj. Zona văii Cernei cu munții calcaroși și necalcaroși reprezintă o individualitate al cărei centru turistic îl formează stațiunea Băile Herculane. Zona Muntele Mic la care se adaogă și localitatea Poiana Mărului, reprezintă un sector de interes turistic complex. De aici se pot parcurge culmile munților Þarcu, cu poteci spre munții Godeanu, Retezat și Cernei. Deasemenea se practică un turism intens în lungul văilor Cernei, Timișului, Bistrei, Bîrzavei, Carașului și Nerei. Sfera turistică a Banatului este deosebit de complexă și de compactă, ea cuprinzând superlative la nivelul țării și chiar pe plan european.
Pe teritoriul Banatului Montan se află în întregime șase unități muntoase, fapt nemaiîntâlnit în țară, și anume: m-ții: Semenic, Dognecei, Aninei, Locvei, Cernei și Þarcu. Între Reșița și Dunăre se află cea mai mare și mai compactă suprafață calcaroasă din România. Ea are 807 kmp și se-ntinde în munții Aninei și Locvei. În munții Semenic, la o altitudine cuprinsă între 800 și 1400 m, se află rezervația naturală Izvoarele Nerei cu o suprafață de 2500 hectare, cuprinzând cea mai compactă masă de făgete semivirgine din Europa. Pe Valea Mare, care străbate Oravița, bradul crește spontan la cea mai joasă altitudine din țară ( 250 m ). La gura Mraconiei din Defileul Dunării, fagul spontan crește la cea mai joasă altitudine din țară, sub 100 de metri. Cele mai mari populații de alun turcesc din țară se află în bazinul Beușniței din m-ții Aninei și pe Muntele Domogled. Pe Domogled crește garofița Domogledului, unică în lume. În peștera Buhui, în locul numit “ Grota Buhui “, unde apa iese din peșteră, se află cel mai vechi lac artificial subteran, amplasat pe calcare, din țară. El a fost construit în anul 1889 și servește la alimentarea cu apă a orașului Anina. Prin peștera Buhui curge cel mai lung râu subteran din țară având 3.217 m . La Anina se află cea mai adâncă mină din țară și din Europa, de 1.107 m. Cea mai veche cale ferată din țară și prima din Banat dată în folosință la 1 noiembrie 1856, în lungime de 62,5 km a fost construită între Oravița și portul dunărean Baziaș. Cea de-a doua cale ferată pe traseu montan din Europa și prima de acest gen de la noi din țară, cunoscută și sub numele de “ Simeringul Bănățean “, a fost construită pe traseul Oravița – Anina între anii 1858 – 1860, traseu care străbate o regiune calcaroasă deosebit de pitorească. Cu cele 14 tunele care străpung culmile calcaroase și cele 10 viaducte aruncate peste prăpăstii, calea ferată este un obiectiv turistic mult căutat. Tot pe acest traseu, în apropiere de Anina, crește pinul alb declarat monument al naturii și dealtfel unic în țară. În m-ții Poiana Ruscăi, aproape de localitatea Ruschița, se află unicul Monument al Turismului din țară, ridicat în anul 1936. Cel mai lung traseu de telescaun din țară în lungime totală de 3,5 km, pus în funcțiune în anul 1976, se află pe Muntele Mic.
Cine a dat numele de Semenic acestor munți nu se știe. Se cunoaște însă că semenicul este numele unei flori mici, cu petale albe spre roz, care poate fi întâlnită în lunile iulie – august pe pajiștile montane care se unesc cu cerul în asfințit. Semenicul este singurul munte din masivul carpatin cu nume de floare. Dintre toți cei șase munți care formează unitatea mare a munților Banatului, Semenicul se remarcă pentru frumusețea peisajului și a liniștii , fiind cel mai îndrăgit munte din Banat, accesibil în toate anotimpurile. Semenicul poate fi urcat oriunde pe numeroasele sale culmi netezite și împădurite. Aceste culmi se lărgesc într-o platformă de o netezime surprinzătoare din care răsar cele trei vîrfuri mai înalte ale muntelui: Piatra Goznei ( 1447 m ), Semenicul ( 1446 m ) și Piatra Nedeii ( 1437 m ). Cele trei vârfuri oferă priveliști tot atât de impozante precum tot ansamblul de culmi, văi și platforme ale căror minunății le observi atunci când străbați potecile. Către miazănoapte privirile urmăresc linia culmilor munților Cernei și Þarcu cât și cupola Muntelui Mic înspre care se răsfiră culmile Semenicului. Înspre miazănoapte privirile cuprind culmile mai joase în altitudine, cum ar fi muntele Nemanul cât și depresiunea Gărâna cu șirurile de case ale comunei cu același nume și cu șerpuirea șoselei care face legătura între Reșița și Slatina – Timiș peste Pasul Prislop. De pe vârful Piatra Goznei, înspre apus privind, se-ntind culmile paralele ale Munților Aninei cât și culmea mai scundă și împădurită a Munților Dognecei. Vîrful Piatra Nedeii oferă priveliști mai mult vegetale asupra bazinului superior al Nerei. De la covorul ierbos cu rogoz alpin, firuță, păiuș roșu, iarba stânilor, iarba vântului, clopoțelul de stâncă, merișorul, degetăruțul, afinul, brândușa, semenicul la pădurile de brad, molid și fag până la fânețe și pășuni. O atracție turistică o constituie drumul care leagă Reșița de stațiunea Semenic, trecând prin cartierul Cuptoare, comuna Văliug, și ajungând după aproximativ 40 de km sub Vârful Piatra Goznei în stațiunea turistică, modernizată în ultimii ani. Atât și drumurile nemodernizate au farmecul lor care dezvăluie drumețului o altă perspectivă lărgindu-i orizonturile cunoașterii și purtându-i pașii peste drumurile ce pornesc din Teregova și Slatina – Timiș sau cel din Caransebeș sau Gărâna înspre Lindenfeld și Brebu Nou. La poalele Semenicului, pe marginea Lacului Văliug, este situată stațiunea turistică Crivaia iar pe partea stângă a Lacului Secu se găsește stațiunea turistică cu același nume. Orașul Reșița este reședința de județ, cuprinzând localitățile arondate: Câlnic, Cuptoare, Doman, Moniom, Secu și Þerova. Orașul devenit municipiu este atestat ca așezare în secolul XV, documentar din anul 1673 iar ca oraș cu tradiție industrială din 1771. Denumirea orașului se presupune că ar proveni din cuvântul slav “ recița “ ( râuleț ), fapt ce confirmă existența acestei așezări din cele mai vechi timpuri.
Depresiunea Ezeriș se află între dealurile Zorlențului și muntele Semenic. Aici se află punctul fosilifer de la Soceni, o rezervație naturală în care au fost determinate 140 specii de gasteropode și lamelibranhiate din depozite sarmatice și 113 specii de gasteropode și lamelibranhiate din depozite ponțiene.
Munții Dognecei ocupă spațiul de nord-vest al Munților Banatului, între Valea Pogănișului și Valea Carașului, munții Aninei și dealurile Dognecei și Zorlențului. Acești munți, complet împăduriți, sunt tăiați transversal de râul Bârzava. La nord de Valea Bârzavei se află un masiv izolat de 549 m cunoscut sub numele de munții Arenișului. Deasemenea Valea Bârzavei a constituit un culoar de legătură între munte și șes în care s-a dezvoltat orașul Bocșa. Orașul are în subordonare comuna Ocna de Fier, vechi centru de exploatare a minereurilor de fier, cunoscute încă de pe vremea daco-romană și satul Colțan. Ca atracție turistică se menționează colecția de minerale a cunoscutului mieralog Constantin Gruescu. Orașul Bocșa s-a format din localitățile Bocșa Română, Bocșa Montană și Bocșa Vasiovei atestată documentar din 1534. Dealurile Colțaniului sunt cunoscute din descoperirile făcute în cea ce privește resturile de așezări umane ai culturii Coțofeni. Orașul se dezvoltă din punct de vedere industrial începând cu anul 1719 prin valorificarea minereurilor de fier descoperite în zonă.
Munții Aninei desfășurați între Valea Bîrzavei și Cheile Nerei dispun de cea mai compactă masă calcaroasă din țară, în suprafață de 807 kmp. Elementele cadrului natural din acești munți oferă numeroase locuri de atracție turistică. Pentru a putea cuprinde cât mai multe priveliști, drumețul trebuie să poposească pe mai multe culmi spre a privi în zare și a contempla frumusețile arhitecturale ale naturii bănățene. De pe Vârful Ponorului se poate admira întinsul podiș calcaros al Iabalcei, care poartă în a sa " spinare " nenumărate doline acoperite de fânețuri cu intercalații de petice de arătură dintre care răsar din loc în loc sălașele iabalcenilor și carașovenilor. Abrupturi stâncoase, pereți aproape verticali, însoțiți la bază de grohotișuri, șănțulețe în rocă cu aspect bizar, sunt caracteristice reliefului din munții Aninei. Din pricina eroziunii au apărut depresiuni care adăpostesc localitățile: Anina, Steierdorf, Ciudanovița și Carașova. Pe podișuri calcaroase sau pe văi s-au format satele și comunele: Iabalcea, Nermed, Doman, Secu și Cuptoare. Platforma calcaroasă care acoperă aproape în întregime munții Aninei a fost ferăstruită de ape, rezultând forme spectaculoase, care sunt totodată și obiective turistice de importanță majoră. Din lupta între ape și calcare au rezultat Cheile Nerei, Carașului, Minișului și Gîrliștei și au luat naștere cascadele Beușniței și peșterile: Comarnic, Popovăț, Buhui și Plopa. Cheile Minișului se-ntind pe o lungime de 14 km în paralel cu șoseaua Anina - Bozovici și sunt împădurite pe mai tot arealul lor. Din loc în loc țîșnesc spre cer stânci prăpăstioase. La baza uneia dintre stânci, chiar la intrarea în chei dinspre Bozovici, apare Izbucul Bigăr, unul dintre cele mai mari izvoare carstice din Banat. După o curgere lină de câțiva metri, apa izbucului se prăvale în Miniș, formând o cascadă impresionantă. În amonte, aproape de izvoare se află intrarea aplecată în Peștera Plopa. De la peșteră, printre păduri și luminișuri, se ajunge la Peștera Buhui, parcursă de râul cu același nume, Râul Buhui, cel mai lung râu subteran din țară, care după ce străbate o regiune pitorească a munților Aninei se varsă în Caraș. Complexele turistice Buhui și Mărghitaș, incluse odată în sfera drumeției montane sunt astăzi mai puțin exploatate și într-o continuă stare de degradare. Nu departe de Peștera Buhui se află frumusețile sălbatice ale văii Carașului. Izvoarele Carașului se află sub un podiș calcaros, unde apare un puternic izbuc, alimentat de apele care provin de pe Culmea Certej și se pierd în calcare. De la izbuc apele Carașului curg liniștite printre poieni până când intră între calcare, pe care le spintecă adânc formând Cheile Carașului pe o lungime de 19 km. Râul silit de caracteristicile geogeografice, este nevoit să-și urmeze calea prin locuri prăpăstioase șlefuind cu șuvoaiele sălbatice înălbite de spumă, stânca. Dealungul cursului său, cheile sunt împodobite cu o salbă de peșteri ale căror intrări se găsesc pe pereții abrupți ai stâncilor, care-i ghidează cursul. Călăuziți de Caraș se ajunge la Gura Comarnicului unde pârâul Comarnic se alătură râului. Dealungul pârâului până aproape de cantonul Comarnic, urmând o cărăruie se ajunge la deschiderea Peșterii Comarnic, care permite o incursiune în inima muntelui pe o lungime totală de 4040 m. Aerul rece întâmpină drumețul pe măsură ce se apropie de intrarea situată la baza unui perete calcaros. De la Gura Comarnicului și până în Prolaz este una dintre cele mai sălbatice porțiuni ale cheilor. Pereții calcaroși, acoperiți cu vegetație, ascund multe peșteri. Cea mai frumoasă pare a fi Peștera Racoviță, lungă de 350 m. Carașul continuă să-și croiască cale liberă printre stâncile abrupte care formează un culoar, pe alocuri mai strâmt de numai 3 m lâțime însă foarte adânc atingând adâncimi de până la 20 m. În compania râului se ajunge la Peștera Þolosu, prin a cărui gură, primăvara, țâșnește un puternic șuvoi de apă, formând în calcare așa zisele cazane. Mai la vale de Þolosu, pereții cheilor se domolesc, făcând loc micii depresiuni Prolaz. Carașovenii, spun că “ prolaz “ înseamnă loc de trecere, trecătoare sau pas. Aici drumețul, asemeni râului, găsește loc de odihnă după greaua încercare prilejuită de trecerea prin sălbăticia dezlănțuită a naturii. După ce drumețul și-a mai tras puțin sufletul se strecoară din nou pe sub pereții cenușii, dealungul potecii înguste străjuite pe alocuri de hornuri imense și balcoane din blocuri mari de calcar care par la tot pasul a se rostogoli în bolboroseala apei. Urmând poteca pe un traseu sinuos paralel cheilor se pot observa multe intrări în peșteri mai mult sau mai puțin cunoscute. Din preajma Peșterii de sub Cetate se pot zări, sus, pe buza cheilor, ruinele Cetății Carașului, zidită între secolele XIII – XIV pentru apărarea împotriva atacatorilor otomani. În aval de Peștera Liliecilor, râul face un meandru lăsând loc unei depresiuni străjuite de pereți abrupți, denumită Depresiunea Carașova. Carașul o străbate liniștit ca apoi în celălalt capăt al depresiunii să formeze alte chei scurte înainte ca valea să se lărgească tot așa de brusc precum s-a și îngustat. Râul iese învingător dintre munți și-și continuă liniștit cursul prin câmpia care-i poartă numele, ducându-și liniștit apele spre Dunăre. Peșterile Comarnic și Popovăț, precum și tronsonul din Cheile Carașului cuprins între Gura Comarnicului și Prolaz, sunt declarate rezervații naturale. Pe lângă așa de frumos sculptatele chei ale Carașului, munții Aninei oferă drumețului dornic să cunoască meleagurile bănățene, altă operă de artă a naturii rezultată din lupta apei cu calcarul, de data aceasta mai în sud și-anume Cheile Nerei. Nera, unul dintre cele mai mari râuri ale Banatului își are obârșia sub Vârful Piatra Goznei din munții Semenicului. La izvoare râul poartă numele de Nergana. Adunându-și apele din trei munți, Nera străbate depresiunea Almăjului, ajunge cu un debit sporit la Sasca Română și taie transversal fâșia calcaroasă între Reșița și Dunăre, formând chei de o sălbăticie rară. Îmbinarea armonioasă a formelor de relief dau Cheilor Nerei un specific aparte. Oamenii locului au dat câte un nume fiecărui cot al râului și fiecărei formațiuni calcaroase, precum ar fi: Pânza Albinii, Conveiul Lung și Conveiul Scurt, La Cârlige, Pânza lui Clean, Turnul Begului. În preajma Pânzei Albinii, nu departe de apă, între tufișurile de liliac sălbatic, se ascunde Lacul Dracului în a cărei ape se oglindește imensa deschidere a unei peșteri. În pereții înnegriți de vreme se deschid gurile negre ale peșterilor: Culmea Lacului, Pânza Albinii și Peștera Dubova. Pe stâncile din chei au fost depistate peste aproape 400 specii floristice, din care se remarcă: ghimpele, cornișorul, tășculița, sânzienele roșii, inul galben, bria. Nu departe de Cheile Nerei se află pârâul Beușnița și se varsă în pârâul Beu. Valea Beușniței este săpată în calcare, sub forma unei căldări imense cu pereții abrupți. Prezența tufului calcaros la baza văii și pe tronsonul de vărsare a dus la crearea celor trei cascade ale Beușniței, unice în felul lor. La confluența Beușniței cu Beu se-ntâlnește o altă formațiune carstică, și-anume lacul Ochiul Bei. Practic este un ochi de apă cu o adâncime de 4 m care la fund prezintă un izbuc submers, căruia i se datorează împrospătarea din timp în timp a apei din lac și temperatura mereu constantă. În regiunea sălbatică a Văii Beușniței au găsit prilej să se dezvolte și să crească speci de tufărișuri ca: liliacul sălbatic, cărpinița, mojdreanul și păduri de ulm, frasin, fag și alun turcesc. Prin aspectele spectaculoase ale reliefului carstic și bogăția de contraste peisagistice care încântă ochiul fiecărui drumeț, Cheile Nerei și Valea Beușniței sunt declarate rezervații naturale. Depresiunea Aninei găzduiește orașul Anina și localitea componentă Steierdorf. În evoluția sa, orașul nemaiavând loc pe fundul depresiunii s-a întins dealungul versanților abrupți și-mpăduriți, sub formă de trepte. Steierdorf-ul este atestat documentar încă de pe la 1773, însă materialele arheologice fac cunoscute existența prezenței omenești încă din perioada culturii Coțofeni ( 2100 – 1800 î.e.n. ). Existența cărbunelui în zonă, descoperită în anul 1790 de către un locuitor al acestor locuri, Mathias Hammer, iar pe urmă depistarea zăcămintelor de huilă superioară au constituit dealungul anilor și până astăzi suportul dezvoltării unei activități industriale strâns legate de traiul oamenilor de pe aceste meleaguri.
Dealurile Oraviței au aspectul unor culmi prelungite, pe alocuri netezite sau rotunjite, acoperite cu pâlcuri de păduri, fânețe și ogoare. Pe văi au luat naștere așezări așa cum este și orașul Oravița. Vechimea populării acestor dealuri este atestată de vestigii istorice, considerate a fi din secolele XII - XIV, care reprezintă importante obiective turistice ale zonei. Dealurile Oraviței coboară treptat alungindu-se înspre Câmpia Carașului. Orașul Oravița este situat în dealurile și pe valea cu același nume, până în Câmpia Carașului. Ca centru industrial, Oravița, este cunocut începând cu anul 1717. Pe lângă funcția de centru coordonator din industria mineritului bănățean, orașul a îndeplinit și o importantă funcție administrativă a județului, afirmându-se în același timp și prin activitatea culturală, care a luat amploare odată cu înființarea Teatrului orășenesc în anul 1817, fiind astfel cel mai vechi din țară.
Munții Locvei se află în partea de sud a munților Banatului. În regiunea calcaroasă relieful este alcătuit din culmi largi și din întinse podișuri carstice. Între Valea Radimnei și Valea Nerei se-ntind podișurile Cărbunari, La Fânețe și Nerganul, cu numeroase doline și văi carstice, lipsite de ape curgătoare. Ca un specific al acestei zone întâlnim aici Cheile Șușarei care adăpostesc cascada cu același nume și Cheile Boiștei. Săpând în calcare, apele au format numeroase peșteri, dintre care sunt de amintit: Peștera Haiducească și Peștera de la Padina Matei. De asemenea în calcare este săpată și Valea Mare, declarată rezervație naturală. Drumurile din această zonă se continuă cu poteci care permit turistului să străbată culmile și podișurile calcaroase.
Munții Almăjului sunt formați din mai multe culmi principale, cu spinarea netezită, din cauza interpătrunderii obârșiilor râurilor. Ca o privire de ansamblu aruncată peste culmi putem distinge vârfurile, Cârșa Mare, Cherbelezul, Omeniscul Mare și Urzica, cum stau înșiruite unul în urma celuilalt oferind o imagine caleidoscopică asupra muntelui. Râurile din acest tronson de munte aparțin bazinelor Nerei și Cernei. Unele râuri au tăiat adânc roca formând chei impresionante, precum: Cheile Siriniei, Cheile Rudăriei, Cheile Putnei și Cheile Globului. Culmile din acești munți sunt pietruite cu poteci care poartă pasul fiecărui drumeț până în cel mai adânc colțișor al muntelui.
Defileul Dunării și întreaga regiune dunăreană a reprezentat dintotdeauna o zonă de atracție turistică. Defileul Dunării de la Porțile de Fier se desfășoară între Baziaș și Gura Văii. Dunărea intră pe teritoriul țării noastre, acolo unde Nera își dăruiește apele, în semn de bun venit pe meleagurile noastre. Fluviul, colectând apele diverselor râuri, înaintează vijelios tăind strâmtori printre versanții calcaroși înalți și abrupți, cu liliac sălbatic. În pereții stâncoși se află cele două deschideri ale Peșterii cu Muscă iar printre grohotișuri, printre tufele de liliac sălbatic și arbuști de smochin se găsește Peștera Chindiei. Cazanele Dunării, poate cel mai frumos peisaj geografic al întregului defileu, săpate în calcare, formează două sectoare distincte: Cazanele Mari și Cazanele Mici. Pe abrupturile sălbatice ale pereților calcaroși, datorită climei cu influențe mediteraneene, cresc exemplare de alun turcesc, arțar de Banat, lalea de Banat. Pentru valoarea peisagistică, Cazanele Dunării sunt declarate rezervație naturală.
Orașul Moldova Nouă cât și Moldova Veche sunt situate în partea de sud a munților Locvei, pe Valea Baronului și pe Valea Mare, la 4 km depărtare de Dunăre. În urma amenajărilor tronsonului de albie al fluviului între anii 1890 – 1898 și a construirii complexului hidroenergetic Porțile de Fier I, distanța dintre Drobeta Turnu Severin și Moldova Veche s-a micșorat de la 120 ore la doar 35 ore de navigare. Orașul port Moldova Veche cât și centrul minier Moldova Nouă sunt cele mai vestice localități ale Defileului Dunării. Vechi așezări neolitice, orașul Moldova Veche este atestat documentar din 1588 și cunoscut sub numele de Mudava iar Moldova Nouă din 1717 și cunoscut sub denumirea de Boșneac. Zăcămintele de minereu de cupru cunoscute încă de pe vremea romanilor cât și activitățile portuare au dus și în ultimii ani la dezvoltarea zonei sudice a Banatului.
Contemplând relieful am ajuns cu pași mărunți peste cărări de munte în sud - vestul Banatului iar de aici coborând peste dealuri treptele masivelor muntoase ajungem în depresiunile atât de frecvent întâlnite în relieful bănățean.
Depresiunea Caransebeș – Mehadica are un relief colinar, fragmentat de râuri, cu văi largi și terase care au permis dezvoltarea unor așezări mari din cele mai vechi timpuri, printre ele remarcându-se orașele Caransebeș și Oțelu Roșu. Văile răurilor Cerna, Timiș și Bistra erau circulate din cele mai vechi timpuri. Pe aici trecea un important drum roman ce pleca din Orșova ( Dierna ) și ajungea la Jupa ( Tibiscum ), de unde se desprinde alt drum, care făcea legătura cu Transilvania, străbătând Valea Bistrei. Pe traseul lor au fost construite mai multe castre, urmele cărora, cum sunt cele de la Mehadia, Teregova și Jupa, fiind vizibile și astăzi, constituind un valoros patrimoniu turistic. Orașul Caransebeș, este așezat în nordul culoarului Timiș – Cerna, la confleunța Bistrei cu Timișul. A luat naștere prin unirea medievalului oppidum Karan și a târgului Sebeș, fiind atestat documentar în anul 1290. Așezat la întretăierea a două importante artere comerciale, Caransebeșul, devine deja din cele mai vechi timpuri centru comercial, cultural și social, sediul confiniului militar și capitală a comitatului Severin. Este un important nod rutier și feroviar pentru căile de transport dinspre Dunăre și Transilvania. Orașul Oțelu – Roșu este situat pe râul Bistra, la 20 kilometri nord - est de Caransebeș. Începuturile orașului datează de la sfârșitul secolului XIX, iar profilul industrial a pus bazele dezvoltării acestei așezări.
Depresiunea Almăjului, este o continuare spre vest a depresiunii Caransebeș – Mehadia, delimitată de munții Almăjului și Semenic și de dealurile Bozoviciului. Relieful depresiunii este alcătuit din culmi prelungi acoperite cu fânețuri, livezi și terenuri cultivabile. Dealurile Bozoviciului se prezintă sub forma unor culmi prelungi, cu spinarea rotunjită, care se desprind din munții Aninei și Semenic, terminându-se în regiunea de terase a depresiunii Almăjului. Sunt acoperite cu păduri, poieni și petice de ogoare. Râurile care le fragmentează sunt urmate de drumuri și poteci care duc spre munții din preajmă.
Masivul Poiana Ruscăi, este încadrat de culoarul Mureșului, depresiunea Hațeg, culoarul Bistrei și Câmpia Timișului, etalându-și pe teritoriul Banatului doar culmile sud-vestice. Acest masiv se prezintă ușor bombat în partea centrală unde se și găsesc cele mai înalte vârfuri, și anume: Padeș și Rusca. Drumețul care urmează potecile masivului are de străbătut păduri întinse și pășuni. Aici se-ntâlnesc vechi așezări miniere, printre care Rusca Montană și Ruschița, vestite pentru exploatarea de minereuri de plumb, zinc, fier și de marmură de cea mai bună calitate.La vest de Ruschița, în apropiere de Șapte Izvoare, se poate admira unicul monument al turismului din țară, ridicat în anul 1936 de Clubul Turistic Bănățean din Caransebeș.
Munții Þarcu, desfășurați în extremitatea vestică a Carpaților Meridionali, sunt cei mai înalți ai Banatului, atingând înălțimea maximă de 2192 metri în vârful Pietrii și 2190 metri în vârfurile Þarcu și Căleanu. Relieful acestor munți este uniform, puțin spectaculos, cu culmi prelungi și pășuni montane întinse, oferind priveliști de neuitat asupra regiunilor geografice vecine. După configurația reliefului se pot deosebi trei subunități muntoase. De la văile Bistrei Mărului spre nord-est se află masivul Petreanu, dăltuit de ghețarii cuaternari, cu numeroase grohotișuri, fapt ce face ca acest aspect să-i confere imaginea Retezatului. Cele două culmi principale din care este practic alcătuit dezvăluie vârfuri muntoase de o impresionantă înălțime. În partea centrală și de sud-vest a munților Þarcu se află masivul Þarcu alcătuit din culmi care se desprind din vârful cu același nume.Spre nord –vest se desprinde culmea Nedeia, care scade treptat în înălțime către Poiana Mărului, iar culmea Prislopului se arcuiește înspre sud făcând legătura cu munții Godeanu. Cea de-a treia subunitate muntoasă este masivul Muntele Mic, având o înălțime maximă de 1802 metri în vârful cu același nume. Având forma unei calote, spre culoarul Bistrei și depresiunea Caransebeșului, oferă posibilitatea cuprinderii unei imagini panoramice peste culmile împădurite spre toate punctele cardinale. În vest se zăresc culmile vălurite ale Semenicului și depresiunea Caransebeșului, către nord câteva culmi din munții Poiana Ruscăi și depresiunea Poiana Mărului, înspre est se-ntind culmile muntilor Þarcu cu abrupturi stâncoase și căldări glaciare iar spre sud privirile aruncate peste culmi împădurite ating într-un fundal îndepărtat imaginea munților Cernei. Una din caracteristicile munților Þarcu, foarte importantă pentru drumeț, constă în prezența platformelor de eroziune. Cea mai veche și totodată cea mai înaltă este platforma Borăscu, cuprinsă între 2000 și 2190 metri și platforma Râul Șes, cu altitudine mai mică cuprinsă între 1300 și 1700 metri, însă mai mare față de prima. Munții Þarcu sunt scăldați de o vastă rețea hidrografică și anume: Râul Rece, Râul Șeș, Râul Mare, Sebeșul și Bistra. În văile create de aceste râuri s-au format depresiuni, cum ar fi: Poiana Ruscăi și Poiana Mărului, cu multe așezări împrăștiate pe pantele domoale. Ca o mantie a naturii a acestor ținuturi întâlnim iarba vântului, iarba câmpului, păiușul și părușca, pajiștile alpine și pădurile de molid și fag iar ca o reverie se ridică feeric către soare, azaleele, ghințura, clopoțeii alpini și garofița. Pășunile alpine au dat posibilitatea practicării păstoritului încă din cele mai vechi timpuri, fapt care a dus și la proveniența denumirii de Þarcu, unul dintre cele mai marcante vârfuri din acest spațiu. Oferta turistică din aceste regiuni oferă drumețului o perspectivă amplă asupra tuturor împrejurimilor. O rețea de poteci călăuzesc pasul drumețului către Muntele Mic sau celelalte regiuni muntoase învecinate. La cota de 1525 m caracteristică Muntelui Mic se poate ajunge și folosind traseul telescaunului, fiind astfel și cel mai lung traseu din țară, în lungime de 3,5 km. Localitatea și stațiunea climaterico-turistică, Poiana Mărului, situată la 600 m înălțime într-o depresiune cu fânețuri și pometuri reprezintă un reper de plecare spre înălțimile muntelui cât și un cunoscut vad turistic în continuă dezvoltare.
Munții Cernei sunt constituiți din două culmi despărțite de valea râului Belareca. Culmea de est, paralelă cu Valea Cernei și legată de munții Godeanu, este cea mai importantă ca lungime și înălțime. În acest sector se află mai multe fâșii calcaroase care se-nscriu sub forma unor abrupturi puternice, orientate în trepte către Cerna. Ele sunt străpunse de chei sălbatice, greu de străbătut. În prima fază apele se pierd între calcare ca după aceea să reapară formând cascade impresionante, așa cum este cascada Vânturătoarea de pe valea Scochina. În acest areal carstic s-au format diverse peșteri împodobite cu stalacmite și stalactite. Aici este de amintit Peștera Hoților din stațiunea Băile Herculane. Culmea principală este urmată de o potecă turistică de creastă din care privirile cuprind atât arealul vast al văii Cernei cât și abruptul munților Mehedinți. Culmea vestică a munților Cernei se menține la aceeași parametrii de înălțime scăzând treptat înspre sud. În numeroasele poieni ale acestor munți cât și în depresiunea Cornereva se răsfiră casele celor 40 de așezări , fapt care face ca acești munți să fie cei mai populați din toți ceilalți ai Banatului. Vale Cernei sau Diernei, cum o numeau strămoșii noștrii daci și romani, a râului cu același nume este un traseu muntos în întregime de la izvoare și până la vărsarea în Dunăre. Urmând un traseu legendar cu munți înalți bogat în frumuseți naturale oferă înaltă clasă tuturor celorlalte deja cunoscute “ legende din Carpați “. Aici se află lumea unor creste calcaroase botezate de localnici cu numele de Ciuceve, care creează impresia unei țâșniri a calcarelor de sub rocile străvechi. Pe căi ocolite apele Cernei formează în urma unei succesiuni de lunci și poieni, cele Șapte Izvoare Reci iar mai avale cele Șapte Izvoare Calde, cu apele încălzite în străfundurile pământului. Prin îngustarea văii se pot vedea încremenirile de piatră ale Domogledului, la baza căruia se află cea mai veche stațiunea balneară din țară, Băile Herculane. Orașul situat la o altitudine de 160 m, pe malurile râului Cerna, are o climă cu nuanță submediteraneană. Stațiunea s-a dezvoltat datorită izvoarelor termominerale, care apar de o parte și de cealaltă a Cernei. Este atestată documentar din anii 153 – 155 d.Ch., dar urmele unor culturi din epoca paleoliticului infirmă acest lucru și îi determină o origine și mai îndepărtată. Se presupune că stațiunea a fost cunoscută deja de pe vremea dacilor însă mult valorificată pentru apele sale tămăduitoare de romani, cunoscută sub numele de Thermae Herculii. Căile de acces către alte puncte de interes turistic au fost realizate peste culmile munților reușindu-se astfel legătura cu Baia de Aramă și Valea Jiului. Potecile munților din jur au fost marcate și sunt străbătute anual de nenumărați drumeți.
Munții Mehedinți se desfășoară sub forma unei culmi, când mai largă, când mai îngustă, pe partea stângă a Cernei. Cea mai bogată suprafață în obiective turistice este cea cuprinsă între Vârful lui Stan și Valea Pecinișca. Natura a modelat aici impresionante abrupturi, chei sălbatice, văi misterioase în care apa se prăvale în cascade și dispare în subteran pentru a apărea mai apoi în locuri nebănuite. Marele Abrupt, se înfățișează ca un zid greu de trecut străpuns din loc în loc de chei prăpăstioase, locuri care permit accesul în inima muntelui. Multe poteci se împletesc în preajma Marelui Abrupt, dar puține sunt cele care reușesc să-l străbată, ajungând în cele din urmă, deasupra lui. Una din acestea se desprinde din stațiunea Băile Herculane pentru a urca pe muntele Domogled. Trecând printr-o pădure deasă se și ajunge pe poteca care duce la Crucea Albă. De aici privirea drumețului cuprinde o parte din valea Cernei și stațiunea Băile Herculane, înconjurată de păduri care îmbracă toate culmile munților Cernei ce închid orizontul. Mai departe poteca duce prin valea Jelărău, ajungând în poiana Mușuroaie. Într-o latură a poienii se zărește vârful Domogled, care găzduiește o floră cu numeroase elemente submediteraneene și mediteraneene, una dintre cele mai bogate din Europa. Aici găsim: garofița Domogledului, unică în lume, ciuboțica cucului bănățeană, candeluța, scorușul și pinul negru de Banat. De pe Domogled poteca ajunge în valea Ferigari, străjuită de nenumărate formațiuni carstice, ca mai apoi să ajungă din nou în Valea Cernei. Potecile firave urcă și coboară printre blocuri de calcar, iar pereții cheilor se apropie din ce în ce mai mult creând un culoar foarte strâmt pe care doar apa îl poate străbate. După o cascadă, în vale, se țese dantelăria fantastică de stânci din pereții cheilor într-un contrast nemaivăzut cu pinii negrii de Banat, ce-și deschid coroanele până la cele mai înalte turnuri de piatră și mestecenii care-și anunță melancolic prezența în razele apusului de soare. Pârâul, încet, încet dispare în albiai de piatră spre a izbucni mai departe, undeva în apropierea șoselei, pe care pasul drumețului o străbate în liniștea înserării în drumul său spre casă.
*
Spațiul multicultural, multietnic și multiconfesional, reprezentând 13,4% din suprafața țării, dispune de un remarcabil potențial turistic, de resurse atractive ale cadrului natural. Valorile turistice date de un cadru natural deosebit de bogat, cu o multitudine de tipuri de relief, de la cele ale Câmpiei de Vest până în zona montană aparținând Carpaților Meridionali și Occidentali, depresiunii Hațegului și culoarului Orăștiei, elemente de climă ce se află sub influențele oceanice și submediteraneene, o rețea hidrografică reprezentativă, un bogat și variat fond forestier și cinegetic, toate acestea se constituie în destinații turistice cu un mare grad de activitate.
Resursele turistice naturale sunt structurate după cum urmează în:
- variate forme de relief carstic din munții: Codru-Moma, Aninei, Locvei, Cernei, Defileului Dunării, Retezat, Șureanu, Metaliferi, Poiana Ruscăi;
- peisaje montane deosebit de atractive;
- puncte de belvedere: piscurile și vârfurile montane, pasurile și trecătorile;
- lacuri glaciare, carstice, naturale de luncă;
- defilee: Dunării, Mureșului, Jiului, Crișului Alb;
- izvoare minerale și termice – minerale: Moneasa, Lipova, Păuliș, Băile Herculane, Geoagiu-Băi, Călan, Buziaș, Calacea, Sânnicolau-Mare, Biled;
- fond forestier: păduri de foioase și conifere;
- fond cinegetic: specii foarte variate;
- parcuri naționale: Cheile Nerei – Beușnița, Cheile Carașului – Semenic, Domogled – Valea Cernei, Retezat, Zarand;
- parcuri naturale: Porțile de Fier, pe ambele maluri ale Defileului Dunării, munții Orăștiei cu Cetățile Dacice;
- rezervații naturale;
- parcuri dendrologice: arboretul de la Simeria, Macea, Bazoș;
- domenii schiabile: Semenic, Muntele Mic, Parâng, Retezat.
Resursele turistice antropice cuprind:
- vestigii arheologice: așezări dacice, castre romane, cetăți feudale, castele medievale ( Pecica, Șoimoș, Șiria, Săvârșin ), cetăți ( Aradului, Devei, Timișoarei, Colți, Tibiscus ( Jupa ), Bocșa, Carașova, Mehadia, Turnu Ruieni, Sarmisegetusa Regia, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetuza, Ciacova, Pescari-Coronini etc.);
- monumente istorice și de artă religioasă: mânăstiri, biserici de zid, biserici de lemn, catedrale, identificate prin obiectivele de la: Timișoara, Arad, Caransebeș, Piatra Scrisă, Bocșa, Deva, Lugoj, Radna, Călugăra, Prislop, Densuș, Sântămăria – Orlea, etc;
- monumente istorice și de artă, ansambluri arhitecturale: Arad, Caransebeș, Reșița, Oravița, Herculane, Bocșa, Anina, Lugoj, Deva, Hațeg, Timișoara, Hunedoara, Sânnicolau-Mare;
- monumente de artă plastică și comemorative cu o largă arie de răspândire atât la sate cât și în orașe: busturi, statui, monumente comemorative;
- muzee și colecții, galerii de artă;
- etnografie și folclor: arhitectură populară țărănească, costume populare, ceramică populară, muzee etnografice sătești, manifestări populare tradiționale, festivaluri;
- patrimoniul industrial – tehnic: baraje, lacuri de acumulare, centrale hidroelectrice sintetizate prin amenajările de la: Văliug, Breazova, Secu, Trei – Ape, salba lacurilor de pe: Surduc, Bocșa, Caransebeș, Timișoara, Strei, Grebla ( complex hidrotehnic de pe cursul Bârzavei Superioare ). Tot în această categorie pot fi incluse: Muzeul locomotivelor cu aburi, clădiri, hale, furnalele Reșițene, centrele mineritului carbonifer (Secu, Doman, Anina, Brad, depresiunea Petroșani), centrele de extracție a minereurilor feroase și neferoase (Ocna de Fier, Dognecea, Sasca Montană, Rusca Montană, Oravița, Ruschița, Moldova Nouă, Ghelari, Brad, Telicul Inferior), căile ferate vechi (Anina – Oravița – Iam, Baziaș – Oravița, Băuțar – Subcetate), canale (Bega, Aranca), furnalul de la Găvojdia, abatorul, turnurile de apă, podurile și fabrica de bere, toate din Timișoara, fabrica de sticlă Tomești, centele industriale ( Reșița, Hunedoara, Caransebeș, Călan, Arad, Timișoara, Anina, Bocșa, Oravița, Orăștie, Petroșani, Jimbolia ).
Întreaga gamă de resurse turistice prezentate poate genera o multitudine de forme de turism practicate, dintre care cele mai frecvente sunt:
- turismul de circulație, se poate realiza pe principalele artere de circulație, reprezentat prin turismul de tranzit prin: culoarul Mureșului, culoarul Timiș-Cerna, Defileul Dunării sau al Jiului, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, pe valea Crișului Alb, prin munții Banatului sau printr-un turism itinerant pentru vizitarea obiectivelor turistice;
- turismul de sănătate este determinat de existența izvoarelor minerale, de dezvoltarea unor importante stațiuni balneoclimaterice cum sunt cele de la: Lipova, Băile Herculane, Geoagiu Băi, Călan, Buziaș, Calacea, unde se poate practica tratamenttul adecvat celor suferinzi, dar și pentru întreținerea sănătății populației angajate în activități cotidiene diverse;
- turismul de odihnă și recreere se practică în stațiunile turistice, în localitățile cu baze de agrement, pe malurile apelor, la marginea pădurilor și în poieni;
- turismul montan se practică prin drumețiile montane favorizate de existența dealurilor și a munților, cu precădere în munții: Þarcu, Banatului, Poiana Ruscăi, Godeanu-Cernei, Retezat, Șureanu, Parâng, Metaliferi, Mehedinți, Masivul Găina și în depresiunile: Hațeg, Petroșani, Almăjului, Brebu Nou- Gărâna;
- speoturismul există prin prezența multor peșteri în zonă, cu formațiuni carstice deosebite și sau străbătute de cursuri subterane de apă. Demne de amintit ar fi următoarele: Comarnic, Buhui, Popovăț, Plopa, Sodol, Racoviță, Liliecilor, Þolosu, Haiducească, Chindiei.
- turismul sportiv este recunoscut pentru practicarea sporturilor de iarnă pe Semenic, Muntele Mic, Parâng, pentru practicarea sporturilor de apă: înot, canotaj, plimbări cu barca sau hidrobicicleta pe lacurile de acumulare;
- turismul de vânătoare și pescuit sportiv;
- turismul științific se dezvoltă datorită patrimoniului natural bogat, a rezervațiilor și parcurilor naturale ce protejează vegetația, flora și fauna cu mukte rarități , structuri geologice inedite, peisaje carstice, glaciare, parcuri dendrologice, arbori seculari, situri arheologice, patrimoniu silvic de excepție;
- turismul de afaceri constituie un teren propice pentru oamenii de afaceri și investitori străini, atât prin tradiție cât și prin conturarea zonelor defavorizate: depresiunea Petroșani, Anina, Sasca Montană, Rusca Montană-Ruschița Ocna de Fier-Dognecea, Mehadia, Secu, Doman, Nădrag, Tomești, Jimbolia;
- turismul religios sau ecumenic;
- agroturismul sau turismul verde: zona podgoriilor, a dealurilor, colinelor, zona premontană, depresionară și montană;
- turismul croazier: defileul Dunării și canalul Bega;
- turismul plăcut sau blând reprezentat prin drumeții;
- turismul urban, cultural, intercultural;
- turismul gastronomic cu specific local;
- turismul durabil, care pune în valoare întregul potențial turistic de care dispune această minunată regiune a țării.
Activitatea turistică a regiunii Banat se datorează atât poziției așezării ei în această parte de vest și sud-vest a țării cât și prin configurația geografică, tradiții și multiculturalitatea zonei, fapt care înscrie turismul într-un amplu proces de dezvoltare economico-social, fiind o ramură economică de interferență și consecință, scoțând în evidență o serie de compatibilități sau adversități. În acest context sunt necesare stabilirea unor strategii globale de dezvoltare prin programe riguros elaborate, de promovare și intercalare a turismului din acest colț de țară în circuitul industriei turismului național.




Bibliografie:
Sencu Vasile – “ Plaiuri din Banat “ – Editura Sport–Turism, București 1983
Lotreanu Ioan – “ Banatul – Situația geografică “, Timișoara 1935
Griselini Francesco – “ Încercări de istorie politică și naturală a Banatului
Timișoarei “ – Editura Facla, Timișoara 1984
Grigore Mihai – colecția Munții noștrii – “ Semenic “ – Editura Sport-Turism,
București 1990
Niculescu Gh., Călin Dănuț – colecția Munții noștrii – “ Muntele Mic-Þarcu “
Editura Sport – Turism, București 1990
Ebert Friedrich Stiftung - “ Turism integrat. Banat și Maramureș “ – Editura
InterGraf , Reșița 2000