...cerul nu este niciodata destul de mare... albul nu este niciodata destul de puternic, iar negrul nu iese niciodata invingator... e doar o pata de intuneric. Ce pot spune? am fost intotdeauna fascinata de moarte si cat din ea mi se cuvine mie... fiecare are moartea lui si o poarta in el pana invata sa traiasca.
Este ceva ce dam uitarii tot timpul crezand ca ne va face nemuritori. Dar nimanui nu-i pasa de nemurirea noastra. Avem nevoie de o rascoala in noi ca sa ne trezim... pana atunci plang si umblu ca o nebuna printre morminte citind textele asa de vechi si plictisitoare de pe cruci.
De ce trebuie sa folosim cuvinte mari pentru niste lucruri atat de simple si firesti? De ce simtim nevoia sa fim poeti si originali? de ce sa ne intrecem in fraze simandicoase care oricum vor fi uitate de ochii care se fac ca gandesc?
...gandurile uitate si pastrate in noi, ne vor duce poate undeva... viata ne va duce undeva... altfel pentru ce ar mai exista moarte.