În dimineața aceea, lacrimile nu mai ajungeau să limpezească cântecul păsărilor înnecate în praf.
Curgeau de undeva un fel de lacrimi, lacrimi de diverse culori, confetti, un fel de tristețe de melodramă. Prin canale, amintirile orașului făceau schimb de impresii. Pe lac, lebedele plezneau frumos, foarte frumos…
Atunci, pe zidul apei, am zărit chipul tău tremurând în incertitudine himerei… Þi-am spus câteva cuvinte, câteva vorbe din mers, dar știam că zidul apei mă minte, că zidul tăcerii nu e de spart…Apoi broaștele m-au privit de parcă aș fi fost dușmanul broaștelor, lacului i-aș fi ucis știma, iar peștilor le-aș fi fost povestea lor cea rușinoasă. Am vrut să strig… urletul mi s-a rostogolit pe piept și s-a spart de trotuar, de cimitir, împroșcând cu un noroi de decibeli capetele ascuțite ale pescărușilor, ferestre și glasuri…
Apoi trecătorii au devenit mai mici, tot mai mici, am înțeles că e momentul, frumoasele lebede păreau nevăzute lacrimi în marele ochi albastru, în ochiul albastru ce se-nchidea, se-nchidea…
După acel an, în urma mea zornăiau niște amintiri, auzeam și niște cuvinte, poate ale tale, poate ale mele, auzeam apoi un fel de tăcere, poate a ta, poate a mea… Mergeam. Mișcarea, singura certitudine. Nu trecem de două ori prin aceeași bucurie, dar ne scăldăm mereu în râul aceleiași tristeți.