din plastelină modelezi un chip
ce-ți pare rupt dintr-un negru abis
modelul tău se pare-i un tip
cu fața de-un roșu aprins

în prăpastia deschisă imaginației tale
suflă un vânt rece de toamnă
iar gândul îți fuge besmetic spre vale
repetând tot mereu un nume de doamnă

privești nemurirea ca un ateu
într-un vârtej de nebunie și plăcere
și strigi la bunul Dumnezeu
să-ți dea din nou o șansă și o mângâiere

ți se pare adesea că soarta e crudă
făcută parcă dintr-un aluat necopt
dar tu te-nfrupți din ea ca o zăludă
și-n ochiul orb iubirea-ți face opt

iubirea ta-i o piatră ce o arunci în lac
iar tu ești știuca ce sare la năvod
și vrei să-nghiți iubirea ca pe un bob de mac
dar te trezești pastramă pusă la vânt în pod

și-atunci îți zici în sine-ți privind la nemurire
ce rost mai are lumea în care noi trăim
și te frământă gândul și-n slaba ta gândire
o strigi pe ființa care ne lasă să vorbim

te rog iartă-mă Doamne că am mușcat din măr
ți-o jur pe sfânta cruce avea gustul cam acru
de-atunci sunt slab pe lume și am mult alb în păr
te rog mă iartă Doamne și dă-mi potirul sacru