Ritmuri din Corșor

Înainte multă vreme oamenii cunoșteau bine muierea
și nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată,
nici când se sporovăiau de-ale casei, d’apăi de altele!
n-avea muierea nasu’ de acu’, în fața bărbatului
vorbea numai în gând! și-n boscorodeală când îi venea și ei chef
să-l mai înfrunte,
da’ nu făcea asta pe lângă el, ci numai pe bătătură,
altfel fura una după ceafă. bă, cân’ să-ntâmpla așa, bagă de samă,
se liniștea de parcă ar fi fost la începuturile lumii,
pe lângă ăia doi copaci.
mda, nu zâc, era pe-aci, pe undeva, o greșeală,
da’ frica trebuia să fie întrețânută cumva. așa trebuia –
frică de bărbat și de Dumnezău.
măă, ce dragoste se naște din frică!...
da’ și bărbatu’ era om, nu leșinătură, avea măsură și casa era casă,
nu se ocupa cu toate cacaioavele. acu’ muierea deveni și ea om,
lepădă baticu’ prins su’ bărbie și tras înspre frunte
până la pieptănătură și un’ s-adună măi mulț’ – hop și ea!
ba ni’ n-o măi recunoști de la vreo cinci stânjeni că măi e muiere –
poartă pantalonii strâmț’ și haine cu cravăți. ca oamenii!
ce vorbești! nevoie mare!
tiii!... bă, și s-o auz’ cân’ vorbește! nici nu zâci că e muiere!
acu’ nu se măi brodește nimica,
s-a’ schimbat toate, s-a schimbat și muierea, s-a făcut și ea om,
e egală cu el. eee..., pasămite că a evoluat careva,
că doară nu s-o fi tâmpit bărbatu’...
acuma s-o spunem p-a dreaptă: deși era socotită proastă
și nu prea avea drept la votare, cam toț’ știau că țânea casa
și toată rânduiala, iar la lucrurile măi mici îi mergea bibilica măi fuga. da’ iote, nu măi vrea niam să fie socotită așa,
se dădu de cur! he!
da’ ce, dragostea măi e cum era?! bărbatu’ o vedea la horă,
o lua de minț’, o încânta o țâră, o bodicăia pe su’ cămașe și gata!
dejuga la ea! mergea atunci, nu era plin de naule ca acu’...
și nu le-ncutița orișicine, numa’ cine se putea arâni!
o viață muncea bărbatu’ lângă ea pentru copiii lor,
o țânea mereu lângă șold cu ăi mici handără după ei.
acu’ tot ce vrei de la muiere îț’ dă fără condiții, iar, rar,
cân’ îț’ pune condiții, te duci învârtindu-te! îț’ vine să iei câmpii,
nu alta! bă, îț’ plăcea muierea fără s-o cunoști!
și nu știu cum, da’ se potriveau toate cân’ o luai!
inclusiv caracteru’, vorba asta de umblă az’ pe la tribunale. auz’ tu minune! ori le potrivea pe toate Dumnezău și nimeni n-avea habar. nu mai are viața nici un chichirez!
acu’ aștepț’ să mori și te uiț’ cu oichii! câte întâmplări!...
nu măi ai chef de nimic, se răscăcăié lumea, auz’ tu?!
bă, băiatule, bă, n-aveai nevoie de nimic dacă munceai,
sara luai ’coló muierea-n brață, băgai un lemn în gura sobei,
aranjai tuturiga cu coceanul și se zburlea mâțu’ toată noaptea!
o ceapă cu sare pe inima goală și un codru de mămăligă
dacă băgai în gură, da’ era frumoasă viața!
așa a fost pe-aci, iar ăi de sunt acu’ de la oraș ar trebui
să cam bage la căpețe. originea asta ne măi țâne nouă astăzi
capu’ bun. cât s-o mai putea.
eu am o mare considerație pentru partea muierească
a originii mele. bunica dinspre tată, Măria lu’ Băzăvan
de la Corșor, mi-a spus într-o iarnă după ce mă întrebase pe un’e
mă măi învârt: “nu e bine ce faci, cân’ nu știe omu’ de un’e să te apuce, umbli naula prin țară și dormi noaptea p’in str’ini,
mănânci de la alții și nu-i vez’ pă tac-tu’ și pă mumă-ta la față
cu lunile, că de mine, vii așa să vez’ dac-am murit!
ce cauț’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleșcănoaia
că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii.
vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?!
vrei să te omoare mafiá aia din muzâcă
de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îț’ dă unu’ una-n cap
în puterea nopții de-ț’ ia máu’ ori îț’ dă brânci cu capu-n jos
într-un gâldan!
ce nevoie ai tu de deșuchiații ăia? ori te-ai pus pă cântat
și io nu știu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind
pă bătătură. te-nvârț’ tu, te-nvârț’ până dai de ele! și vez’ tu
că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia
pă care zâci tu că-i ajuț’! ai fost tu p’in țări străine
până lângă mărginile țării chinezăști și tot îț’ știau ăștia urma.
vină bă, băiatule, acas’, carte ai la teșcherea, armată ai,
măi ai puțân și te însori că doară ești om acu’, poț’ țânea de casă,
te faci primari aci, că tot sunt ăștia proști toț’, au încăierat lumea
de s-a omărât om cu om. ori și măi bine, popă!
ce-ai tu bă, băiatule, de te judeci tu cu lumea? ce nevoie ai de ea?
ia sama la mine că n-a mințât cine-a zâs că cine nu face dovleț’
în țara românească nu face nici în a turcească!
io vând nuci la bănicior, curcani, purcei și mânzaț’,
hai și tu cu mine într-o lune la târg și ia cu tine și poiezâile tele,
stăi și ascultă cu oichii beliț’ în mijlocu’ lumii dacă te întreabă
careva cât fac… da’ iote, mă luai aci cu vorba și Munteana
o fi cu capu’ su’ ea în iesle! sa’i!”
așa zicea ea, cu poeziile știa că e forțată comparația prin criteriu,“în sânea” ei mă aprecia, dar nu spunea
pentru că nu avea nici un folos de la nimenea.
era mândră de nepotul ei “că nu pune gura pă țâgarie și pă beutură
și nu vorbește gura fără el”. s-a supărat de vreo două ori
“că mă încred deștept” și nu mă uit niam la fetele din sat,
“că doar nu măi sunt ca pă vremuri, s-au culturalizat toț’,
au radiu și tilivizor și au crescut ale lu’ Victor al lu’ Dinie,
de la Hunedoara. una, ochelarista, e foarte respectoasă,
îmi dă mereu bună z’ua. măi e și Petronela, măi e și fata lu’ Titu,
și ale lu’ Fonfăitu sunt două și nici măi în vale, pe la Þârică,
n-ar strica să te uiț’. ai cu cine pune masa dacă vrei, da’ nimeni
nu-ț’ miroasă țâie! tare sunt io curioasă s-o văd pă aia
de-o alegi tu! măi sunt unele, de la vale, de la Alimpești,
care te-au auzât la radiu vorbin’ cu unii pe-acoló și le-a plăcut.
bagă de samă, așa mi-au zâs, că le-a plăcut!
cică ai voce frumoasă și caldă, bagă de samă, caldă, au zâs…
aci e un melic!”
bă, Mărie, aci e altă treabă, le știu eu pe ălea de la Alimpești,
nu știu ale cui sunt, da’ le cunosc bine. astă vară coboram
din Crețu pe Poiana Caprii venind de la cosât și sara
m-am dus cu prosopu’ pe după umeri la apă, iar ele erau venite
la ale lu’ Marcică din luncă. eu am luat-o pe mal în jos spre Alun’
până la cotu’ al mare, cam pe un’e era roata de se irigau
castraveții la C.A.P., știi tu, aproape în drept cu biserica. ce mai,
aci un’e ne da brigadieru’ Ion Neamțu paiele de pus su’ porci.
fetele alea s-au luat după mine, că cu troaca, că cu copiii ai mici,
că cu alte daravele. cu coada ochiului eu le-am văzut,
da’ nu m-am făcut că le aștept. apoi m-apucai să mă spăl
la răgălia unui anine bătrân căzut de cân’ veni toaia a mare.
cân’ mă săpuneam la răgălie, eu le-am mai văzut o dată pitite
după ferigi, da’ n-o să le gonesc cu pietre. una era frumoasă
și aș fi încutițât-o o țârișică într-o sară în vale. cân’ terminai
mă ștersei repede și o luai ață înspre ele. acu’, ce să mai facă,
doar nu mai puteau fugi. s-au prefăcut că vorbesc,
că stau la umbră în zăvoi…
ce faceți, mă, aci? le zisăi io... „după gâște, după gâște”,
răspunseră ele. la bal am auzit ce povestiseră prin comună,
da’ am râs, ce să zic, minte muierească! au zâs prin comună că par
om prost. așa că, bă, Mărie, de asta au intrat ălea-n vorbă cu tine
și ți-au zis că le-a plăcut vocea… da’, ia zi, aia frumoasă
nu a vorbit nimica? ca să-i zic io ceva la ureche sâmbătă la horă.
aș cam gâlvi-o pe aia că-i cam țanțoșe de carne...
“bă, naulo, să nu te râz’ de fetele oamenilor și să te pui pă iele
că ne faci neamu’ de râs! nu-ț’ ajunge pă un’e umbli?!”
bucuria din urmă a bunicii mele ar fi să-mi facă nuntă
la ea în bătătură, să taie vițăii din curte și orătăniile toate
și pe curcanu’ Moșu’. să curgă țuica și vinu’ “ca să moară
dă năcaz leșinăturile cu care s-a strigat pă pământ!”
a cumpărat sute de străchini și linguri de paltin
de la rudarii din Ruget.
eram eu printr-a șaptea când mi-a spus o dată: “lasă să fie acolo
în pod, să stea su’ nucile de la Știubei, că nu cer de mâncare”.
îmi toca mereu: “du-te, mă, la casa ta, că nu măi găsăști muiere dacă trece vremea, că le necinstesc ghiolbanii pă toate!
și prea tineră, iar nu e bine s-o iei, că nu e coaptă la cap,
ș-atunci cân’ e prea tineră nici n-o cunoști dacă să măi coace
vreodată. că poți tu să le zâci poezâi până s-or pricops’
iepele lu’ Drigă-n cur! anii trec fuga. ca un vis!
îmbătrânești și te lasă și pe tine socoteala. iar dacă nu le măi
scuturi la inimă, ‘geaba, s-au dus toate, rămâi cuc!
și te-apucă un vârtej
de te holomocești la cap și gata, bună z’ua, te-ai dus!…”
bă, Mărie, ce mă pui să mă grăbesc? n-am nici un motiv.
ce-mi lipsește mie acu’? vreau s-o aleg bine. ori să pună ea mâna
pe mine și io să mă țâu tare.
las’ să fie tânără că aș vrea să n-o înșel niciodată!
vreau să am muiere care să moară ne-nșelată. de frumoasă și
tânără ce e. bunică-mea și-a arcuit sprâncenele, a cam legănat din
cap și a râs trăgându-și bezneaua peste ceafă: “băăă, da’ ea să nu
știe că e ne-nșelată pân’ la moarte, că pune măi înăinte coada pe spinare și-o măi prinz’ de Sfântu’ Ilie, în târg!
bă, băiatule, bună vorbă, da’ să nu pui mare bază pă muiere.
dacă ți-ai țânea nasu’ măi pe jos, ai vedea că nu ești sângur
pă drum, măi sunt și alții ca tine și ce văd cu oichii lor,
parc-ar vrea să puie și mâna! fă ca tine, da’, după ce-o alegi așa bine cum știi tu…, s-o aduci și pe la mamă-ta Măria, să mă uit io la oichii ei de muiere! o să-ț’ zâc ce știu io, ce-mi cântă mie inima atuncia”. la tinerețe a fremătat de viață, pleca iarna la bal pe linie în jos și în rochii transparente prin troiene de zăpadă, fără ciorapi,
în pantofi de lac, cu decupaj, pe care îi luase de Sfântul Ilie,
din târg de la Polovragi. mergea să joace ori de câte ori era horă
la cămin și ajunsese o modă pe atunci în zonă, ca o vulpe turbată:
“că fetele mari să nu să măi poarte pe didijos cu chiloț’ ”.
și a cam mușcat și ea din moda asta trecătoare…
zeci de ani s-a văitat toate nopțile de dureri,
“are deștele îndovrigănate de la romatiz’ ”
și spunea că de-acu’ nu mai ajunge la băi, la Săcel’,
că n-are cu cine lăsa casa, “la băi – numa’ la popa-n vale
mă măi duc!” când s-a măritat i-a fugit bărbatul de acasă
după nici juma’ de an, n-a mai rezistat sentimentelor ei și a fugit
într-o noapte. l-au mai adus o dată acasă, dar a fugit iar.
după aia l-au disprețuit, de atunci nimeni de la noi nu i-a mai zis bună-ziua! da’ și el nărod! să-și lase nevasta cu copil în burtă!
am vrut eu să-i dau o dată niște pumni pentru pământu’ din prunii
de la Mieilă. tata a crescut mai mult cu străbunicii mei,
lor le-a zis mamă și tată.
pe Măria au luat-o comuniștii la șicoală ca să termine opt clase
la seral. venea de la muncă, mulgea vacile, se spăla
și pleca la cursurile de matematici cu babele din sat.
mai apoi știu cum mă lua cu ea la tăiat de prune, la fermă,
pentru conservele care plecau la ruși. totul se desfășura
în curtea casei luată de stat de la Iurgă, boierul.
erau prunele cât pumnu’ meu de copil,
le scoteau sâmburii și le puneau în niște lăzi care, pe atunci,
se numeau feuri, acum nu mai știu cum li s-or mai spune.
din prunii ăia de la fermă au primit oamenii în ’90, cu Legea 18,
da’ prunele s-au micit în fiecare an, apoi s-au uscat prunii de tot.
ceva nu le-a priit…
bunicii mele i-a plăcut cel mai mult o poezie a mea, țărănească,
din ciclul “Poezii țărănești”, pe care le-am scris în liceu
și nu le-am publicat niciodată și care începea așa:
să nu te uiți în gură la muiere, / decât numa’ să-i vezi dinții – /
noaptea miere, ziua fiere – / dracul inimii și al minții.//
când a apărut în cartea de la Junimea „s-a enervat puternic
că m-am râs de ea la oraș, în Iașiul Moldovei”,
i-a spus cineva în târg, un om ca lumea, c-a văzut-o
“înscrisă acolo cu policra ei și să nu cred eu că-i proastă,
până la urmă s-a-ntâmplat de-a auzât c-am făcut-o personaj!”
îmi aduc aminte cum am împăcat-o atunci de supărarea asta
formală dându-i să vorbească la mobil cu fiu-su de la Târgu Jiu,
să-i zâcă ea, din grajd, cu gura ei, câți purcei făcu purceaua
a bătrână, Durigeanca, și că-l așteaptă acasă să vadă ce-o face
cu vițaua Nuca, pe care o moșise Micu din deal. dacă e frumoasă,
s-o oprească de jug. ori, dacă nu, o dă în târg. ea ar zâce
s-o oprească pentru că are ciolanele groase, ugerașu’ mare,
e oaicheșe ca mumă-sa și însămnată-n frunte. și i-a mai zâs
să vină vineri acasă ca să facă gardu’ ăl nou că-i omoară Lăzărică
purceii și curcile dacă trec la el pe la spatele casei. “bă, Victore,
fă, mamă, gardu’ că vă ia lupii la iarnă de cur!”
după ce mi-a dat telefonul a spus pe sub batic:
“bravo țâie că-l ai și pă ăsta, ăștia-s minuni dumnezăiești și trebe
să coaste bani la pungă, nu glumă!”
știa de atunci că a fost prima în sat care a vorbit la mașinăria aia,
la care vorbești fără nici un fir pe care s-o ia vocea la vale.
dar bunică-mea, Măria lu’ Pătru lu’ Băzăvan din satul Corșorului,
a făcut o ispravă și mai mare: am mers eu să-mi termin liceul
în Vicovu de Sus și la sfârșit de săptămână mergeam la Putna. credeau toți că rămân acolo din credință ori că m-ascund de ruși.
Măria n-a băgat în seamă nimic, vorbea lumea câte și mai câte, vrute și nevrute. și-a văzut de trebile ei toată vara, a fost
cu adunatu’ zarzănelor, cu fânul, cu prunele și altele,
plus grădina model. dar când a auzit că unii „care aveau năcaz
pă neamu’ nost au născocit ca să se râdă cum că n-aș fi eu bun
de muieri și că de aia mă călugăresc la mănăstire”,
atunci n-a mai putut îndura! zvonu’ ăsta din urmă a scos-o
dintr-ale ei, a jignit-o profund, i s-a urcat sângele la cap și a luat bine-mersî hârtie și creion dintr-un păhar de la colțu’ ferestrei de la casa de jos și “i-a trimes lu’ starețu’, care o fi el”, următoarea scrisoare:

“Domnule Părinte de la Putna lu’ Ștefan cel Mare,

vorbește lumea în comună că băiatu’ nost’, Marius Șolea,
nepotu-mio, nu e bun de muieri, știți la care parte mă refer,
că sunteț’ om, că nu zâc, că e rușine de zâs la față bisericească,
păcatele mele, și vă rog eu frumos, încuvințaț’ și lăsați-l
să să-ntoarcă aci, nu de tot, o săptămână-două, să să pună
pă două-trei, Doamne, iartă-mă, să să ducă vorba-n sat, că se duce răpede și tot răpede se-ntoarce. apăi să vină la mănăstire
ori la șicoala aia, că e tânăr și are viața înainte. ori dacă vrea el
să rămână, să rămână, da’ io nu cred că e bine. să nu uitaț’
să-l dați la șicoală că mi-a trimes scrisoare că face liceu,
din toamnă în satu’ lu’ Sofia Vicoveanca, frumoasă și-nțăpată
muiere! nu se poate să mă refuzaț’. să mă iertaț’, Domnule Părinte
că am îndrăznit cererea asta, dar noi aci avuserăm o rușine mare
la casa noastră de gospodari, neam din neamu’ nost’n-a pățât așa!
așa zâceț’, cam pă cân’ îl aștept să vină-ncoace?


Multe salutări de la Gorj și Sărut mâna!”