Un alt poem de pe vremea tinereții


Cînd oamenii trec prin seri
cu timpul lipit de obraji,
aș vrea să te plimb în orașul
cu sute de case de sute de ani.


vino să vedem cît de mult însemnăm amîndoi
cînd sîntem cuminți pe străzile-acelea,
urmează intonația poetică a dorințelor tale…


lipește-te cu fața de zidurile vechi
și așteaptă-mă albă
să te ating cu viitorul nostru și al patriei!


nu vreau decît să te iau
din casa unde nimeni nu te înțelege,
știi tu sentimentul acela…
să te duc zîmbind într-o carte de-a mea,
să am timp mereu pentru firea ta misterioasă.
ori sufletul să-ți dau
să-l ții condamnat între ziduri de carne
sute de ani, în care să vină femei
să-l viziteze și să-i arunce chiftele.


așa aș vrea ca tu să-mi ții preacinstitul meu suflet
între ziduri de carne,
să rup apoi zidul cu carnea!


cînd mai pe urmă
maturitatea îmi va rodi pe gît
și la colțurile gurii care ți-a zîmbit,
să mă gîndesc
cum am stricat atîtea prietenii
cu căsnicia
și căsnicia cu alte prietenii.


de cînd te-ai strecurat ultima oară prin vreme
să vii să-mi spui cuvinte pregătite o vară
carnea ți s-a mai lăsat puțin înspre pămînt
din pricina morții.


dar încă mai poți emite pretenții
existenței tale,
ești femeie frumoasă,
tu și oglinzile tale o să schimbați
odată lumea.


printre farduri, casolete și tifoane
s-a ascuns înfrigurarea
și mă privești cu frică peste umăr,
ai vrea atît de mult să știi simțirea mea
cînd tu te lași iubită
special ca să mă vezi…
vino-mi în brațe să-ți găsesc tinerețea,
s-o așez pe pielea mea
și s-o iei de acolo cu gura.
cînd moartea ne sărută obrajii.


în orașul cu sute de case de sute de ani
s-au lipit toți oamenii de ziduri
așteptînd să le fie mai bine…