Ai de peste Olteț


Ca un orb care a pierdut soarele definitiv, așa am pierdut eu
acel timp al copilăriei. și astăzi, pipăind cu palmele pereții lumii,
îmi caut înfricoșat patul unde am să adorm și nu îl găsesc.
atunci am văzut bucuria în lume, însingurat de vârstă,
în mijlocul civilizației lemnului, și nu știam că se va pierde
în propria mea devenire. când iarna se întâlnea cu satul meu
prin acest univers, mă nimeream mereu acolo!
și atât de multă dragoste era între ei, încât iarna îi acoperea
până la jumătate gardurile în îmbrățișări sticloase și reci,
pipăindu-le, la rândul ei, ca pe niște ziduri...
privirea mea era fierbinte și peste toate aceste lucruri moi
eu mi-am lăsat urmele, care, acum, posibil să se adâncească
până lângă Dumnezeu.
mă bucuram când venea pe la noi tanti Ioana de peste Olteț,
sora cea mică a străbunicii mele. o știu numai cu cătrințe negre
și cămașă cu răuri, iar pe deasupra, purta un cojoc de țurcană.
venea la noi duminica, după ce se termina slujba la Petecei.
se apropia de mine cu un zâmbet ușor, venind pe drum, din vale.
într-o târnă îmi aducea gogoșele și gutui pline de lumină,
pe care le frecam între palme ca să le iau puful și mușcam din ele
până mă durea gura de mari ce erau. de Paști mă procopsea
cu două ouă de rață leșească și două de câță, pentru a mă-ntrece
în bărbăție cu burdufii uliței. Măriei îi dădea un cozonac
și trei-patru caiere de lână, iar soră-sii, ciorapi lucrați la ingliță,
o pereche de șoșoni de șaptezeci și cinci de lei,
un șorț pe dinainte și mai multe vești de la ai ei, de peste Olteț.
mă cocoțam pe dunga patului și stăteam cu babele,
să văd ce-și mai povestesc, până mă lua bunică-mea cu oarece
scandal, strigând la mine: „mă, gata, hai! nu măi coicăí pe cia,
lasă muierile în pace, să măi vorbească și ele de-ale lor.
io n-am pomenit om măi curios ca tine, toată z’ua – bună z’ua
ai sta în gura lumii...”
așa și era! cum începea cineva să vorbească,
mă și prezentam degrabă sub gura lui, în poziție de drepți,
cu ochii în sus, de parcă ar fi fost vreun apel al existenței.
Ioana ne mai invita, pe mine și pe Măria, la clacă, la Veca,
ce mai muiere și asta! făcea clacă să poată pune, mai apoi,
războiul, în mijlocul hodăii. toate femeile de casă trebuiau să știe
la război. țin minte câtă fascinație mi-a produs aparatura aia,
cu toate ațele ei, cu bătaia ritmică a spatei, cu datul drumul
din strânsură, ajutându-te de gâscă și de gânsac. din rânduiala aia
de ațe și de lemne, ieșeau niște peșchire colorate viu,
pline cu păsări statornice, care mă contrariau adânc.
deși le vedeam ca fiind privighetori, sticleți, rândunici,
nu prea semănau cu cele de afară. ca să le văd păsări,
trebuia să le consider așa. și asta nu prea îmi convenea...
la clacă se puneau în străchini boabe fierte de porumb, cu sare,
și chisăliță de poame. rolul meu era să deapăn fusele încărcate
în vârtelniță, făcând gheme mari,
cărora le puneam inimă, la mijloc, bucăți cocoloșite de ziar.
aceste minuni se întâmplau în ierni pierdute, când oamenii aveau
o altă dragoste între ei. dacă m-aș împrieteni cu Dumnezeu,
L-aș ruga să facă satul Corșor etern, așa cum a fost...
sau să dea oamenilor lui o memorie de înger și să-l facă să trăiască în ea, măcar cât sunt ei, abia să se atingă satul de prezent.
oamenii, atunci, munceau unii pentru alții cântând. ascultam
povești cu iele și zâne dezbrăcate până-n brâu, care te strigau pe nume, în răscrucea nopții. dar nu le era dată puterea decât să te pocească, dacă le răspundeai. ascultam despre întâmplări
cu morți înviați în sicriu, strigoi și tot felul de oameni,
care erau și muieri, și oameni, în același timp!
îl știu bine și pe Filíp, îmbrăcat cu ițarii lui negri, cu bocanci lustruiți cu untură de pasăre, cu ciorapi înalți din lână,
răsfrânți elegant peste ei, când dădea soarele, sau purtați pe picior
în sus, când era mai ger. nu îmi plăcea de el pentru că nu prea
vorbea cu mine și nici nu-mi aducea nimic. pe Gheorghe,
tatăl lui Milică Vâlceanu, șoferul de pe rată, nu-l prea știu,
era mai rezervat. în schimb, abia-l vedeam pe Aurică, cel mai mare
dintre ei și cel mai deștept. pe el îl aveau la inimă frații, îi crescuse
pe toți, în vremurile grele, de după Războiul întâi. tatăl lor murise
la Turtucaia, iar Lina nu s-a mai măritat, în urmă.
Aurică stătea singur la casa lui din deal, vedea și el de-o vacă,
treabă-rost. ne întâlneam ori de câte ori mă duceam pe la Drușu,
văr de-al doilea cu tata, primul student la Petroșani
de prin satele acelea, cel mai mintos dintre toți prietenii mei.
stăteam amândoi câte o săptămână pe la Polovragi, prin târg,
de sfântul Ilie. și mă ducea cu el peste tot. Aurică ne chema
pe amândoi și ne întreba niște lucruri, noi răspundeam și el își
dădea seama de cum suntem noi făcuți, care ne e firea,
de ce ar trebui să ne ferim în viață... multe dintre amintirile
copilăriei de la țară se leagă de feluri de mâncare, de parcă
în copilărie mi-aș fi mâncat cea mai bună bucată de timp, atunci
când vederea mea topea zăpezile încet.