Poem singur


Toate imaginile care se adăpostesc lângă mine,
fugind încoace de sub felinarele lumii,
se văd doar pentru că dragostea este transparentă.


din toate direcțiile vin gânduri
și mă găsesc singur.


îmi încalță piciorul cu străinul simț,
cum că toate ar duce într-un singur înțeles.


mă uit la stânga și la dreapta mea și văd că diferim
atât de mult între noi, deși om fi fost, ori vom fi egali...


avem în comun tocmai ce este transparent și teama
că mulțimea de drumuri ar putea să ducă
doar în ele însele.
dar și păsării care cântă îi este puțin teamă
de omul care n-o ascultă, iar copacului, de întuneric.


umblăm transparenți peste rațiunile lui Dumnezeu,
sprijinindu-ne cu vârsta într-o contemplare,
iar timpul lumii vrea să mănânce tot ce a făcut Dumnezeu,
încercând, așa, să devină veșnic, să se întoarcă odată
de pe drumului lui.


ce este înaintea lumii, este transparent.
de asta culorile ei se mai pot vedea.
Dumnezeu însuși este transparent
ca timpul întreg într-o viziune.


am mers pe drumurile astea cu mintea împărțită
în imagini
și nu văd tot timpul ce este transparent înaintea lor.
mai niciodată n-am inima cu mine,
înțeleg fără a avea sursa înțelesului
și locul său de odihnă, când fuge de singurătate.
locul de odihnă al înțelesului este sursa înțelesului.


înaintea noastră drumurile schițează o hartă a zădărniciei,
ci locurile ei... mai mult sau mai puțin importante.
și sunt atâtea garduri și atâtea curți!


vedem lumea cu toate ale ei
doar pentru că Dumnezeu este transparent,
iar omul care s-a lăsat de Dumnezeu,
este un om care s-a maimuțărit.