Aici sărăcia e tot mai frumoasă,
poeții o cântă și nimănui nu-i mai este rușine cu ea.
amantă a românilor se dăruiește pe toate podurile,
noi avem poduri chiar și peste apele secate.


lumini fără importanță așteaptă zorile pe străzi,
copiii încă se joacă și râd,
fermoarele nopții strălucesc
ca dinții de aur.


aici toate cauzele sunt pline de mistere,
toți așteptăm răspunsuri de la alții.
timpul trage după el un lanț greu și obosit,
de capătul căruia a legat-o pe moarte.


și n-ar mai fi nimic de spus dacă el
n-ar striga de departe să fie primit
cu bucurie cinstită
prin orașe și sate. nu îndrăznește nimeni
s-o elibereze pe moarte.
la țară copiii mângâie gura sapelor,
la oraș nu înțeleg nimic.


și timpul trece mereu pe la noi ca un haiduc fără vârstă,
înfășurat peste brâu cu zalele groase, târând
în urma lui
ceva,
ce nu vedem acum și toți oamenii așteaptă
zorile pe străzi.
timpul n-a vorbit cu nimeni...
țara mea nu mai e decât sentimentul meu despre ea,
iar România de azi
este antichitatea lumii care va veni.