Ultimul poem pe care îl dăruiesc


Ce caldă și atentă așteptare te-a împletit pe mine!
icoană ferecată în carne, mi te-ai răsucit pe umăr,
ca un lanț bătrân pe butucul fântânii cu roată.
astăzi zadarnic acorzi importanță hainelor tale puțin subiective
și îmi gătești lumea
ca pe un fel de mâncare. mă așez lângă tine la masă
și văd că ți-ai cam întinat fericirea cu câteva dorințe...
pe ochii mei ai desenat puține gesturi și un zâmbet
și ți-ai lăsat părul să curgă peste interiorul acestei case
și peste tot ce se întâmplă.
ești umană din când în când, ca o expresie dintr-o limbă aspră,
uneori barbară.
imaginea lunii, destul de banală, s-a transpus acut
într-un ritm al emoțiilor noastre. amândoi poeți,
te invit să mai vedem o dată luna, ca pe un cap de copil...,
plus stele stupid de multe, care aleargă spre noi nemaiexistând.
peste drum de galaxia noastră, acoperită în parte,
după cum am zis, cu părul tău, o biserică mărginașe
își așteaptă orașul fără nici un gest.
vezi tu oamenii aceștia cât de centrali se cred față de ei înșiși?


icoană plină de minuni, ferecătura ta de carne
mai trebuie împănată, iar pe deasupra noastră, în locul îngerilor,
trec berzele cu picioarele albe.
nu trebuie să te șterg de praf, de timp, nici de fumuri,
cu toate că te văd pâlpâită pe alocuri cu flacără măruntă.
o fi vreun dor al sângelui de a pulsa și mai departe decât trupul
sau orice altceva.


nu trebuie să te șterg, să intervin pe tine
conform unor principii generale și-a unor norme seci
date de Ministerul Culturii.
tu trebuiești doar împănată, nu mult, numai pe ici, pe colo.
îmi pari spectaculos de aptă pentru ritualuri cu omenirea mea!
dacă ar fi cazul, te-aș ține în mâini cu vrednicie, plus alte stări
la îndemână, și la Dumnezeu m-aș duce cu tine
ținându-te de margini pe deasupra omenirii. că, uite, nu mai plouă!
într-o zi mi s-a părut că sprâncenele tale și fruntea au mirosit
a dulceață de nuci. o fi fost vreo minune! sau nu știu ce-o fi fost.


dacă aș putea să cumpăr de undeva fluturi mai cuminți,
i-aș învăța să zboare numai împrejurul acestui chip al tău,
ca împrejurul unei singure flori dintr-o întindere
mai vastă. ce fel de floare, iarăși n-ar conta.
toate câmpurile de flori ale acestei lumi mă așteaptă
să-ți fac o coroniță. ar conta, să știi că ar conta!
cu toată goliciunea ta (plină de din loc în loc cu flori)
m-ai căutat să te împletești atentă împrejurul inimii,
ca o coroniță. oamenii, în libertățile pe care și le știu,
sunt ca niște fluturi.


icoană plină de lumini, ferecătura ta de carne
mai trebuie împănată. să nu se desprindă într-o bună zi
și să cadă. sau nici eu nu mai știu pentru ce.