Rememorarea lungilor călătorii și a pescuitului la copcă


Versurile ude din poeme textile
au fost regăsite cu țipăt de muze.
marea, cam servilă, s-a învăluit peste umerii mei,
ca o blană de animal feroce și alb, nemaivăzut vreodată,
chiar unic pentru cine ține minte!
și trec așa convins
spre lumea cu nisip încins,
călcând pe tot felul
de vietăți marine
așezate pe subt mine,
ca dalele castelului toamna,
ca palele câmpului vara,
ca poalele dealurilor sara
când sunt scuturate de fete alergând înspre case.
nimeni nu mai este ca mine în blocul acesta.
în întreaga lume, nu știu, posibil să nu.
brațele muzelor, cu mușchi sugerați
ca niște legături sufletești,
se întind peste umerii mei mestecați
de ape. destul de dulci, dar, totuși, mai sărate.
domnișoară, domnișoară, tu ai venit să regăsești o vorbă.
nici nu vrei să fugi, nici să vorbești ceva.
străfulgerată de idei, ai cam căzut pe pat, fără poezie.
pat de ape și de frunze, pat de gheață și de fân.
ce mai conta? eu tot m-am speriat.
înfățișarea mea de eschimos
venit în lumea ta pe jos,
cu lupte în ochi și arme de os,
te-a doborât și te retragi rănită.
te tot retragi, dar până unde? rana tot se vede,
patul e lipit de perete, camera e mică, blocul, destul
de solid.
și dacă nici până la urmă nu vei dori să fii ajunsă,
am să-ți arăt de la fereastră lumea,
cum vine timpul dintr-o parte peste ea.
mereu în pendulare, exact ca niște valuri
cu amplitudini repetate, spumoase și reci.
mereu în urcare, mereu în coborâre, ca o pereche
de obsedante testicule. poetice, se pare.
un sunet bătrân adoarme pe noi
când trec cu arcușul pe corzile tale.
și-am să mă întorc în lume
să-i trag un arcuș apăsat.
pe bâzoi, mai ales.