Vecinele


Cât am copilărit la țară, o întâmplare
care mă fascina adesea și mă umplea de bucurie contemplativă
era cearta a două muieri.
asta era una dintre cele mai mari plăceri ale mele.
din asemenea experiențe sonore am învățat multe taine,
cum se domină adversarul,
cum și când trebuie să mimezi o destindere într-o polemică
și multe altele,
plus încă ceva ascuns aparenței: că femeile măritate
sunt mai zemoase la ceartă,
confortul auditiv al școlăreștilor mele așteptări
era mângâiat cu un mai mare folos de către hârâitele alea de babe,
decât de oricare alte întâmplări ale satului meu.
asistam aproape fericit la asemenea inevitabile momente
cu două gladiatoare verbale, care se înfruntau decisiv,
de obicei cu mâinile în șolduri și suflecate, fie peste gard,
fie peste o arătură, fie de pe un deal pe altul. la scenografia
din urmă, spectacolul mă încânta și mai mult,
luam imediat o pauză de la muncă, mă lăsam pe spate pe pământ,
cu palmele sub cap, și într-un zâmbet ascultam ecoul cum venea
să-mi gâdile mintea.
când mă întâlneam prin sat
cu acele femei, mă uitam la ele foarte iscoditor ca să încerc a vedea
cum de e cu putință, ca dintr-un trup atât de firav,
să se înalțe, când cauza o cere, un astfel de glas maiestuos.
motivele acestor strigături erau totdeauna diverse și uneori fără
mare importanță. sunt nenumărate acele expresii
care îmi îndârjesc


cu melancolie memoria. volumașe întregi
aș putea încherba cu unele din ele, dar încă nu știu sigur
dacă ar interesa pe careva dintre domniile voastre.
totuși, dintr-o științifică atenție față de căutătorii de sensuri,
țin neapărat să exemplific mai jos cum se desfășura un astfel de moment studiat de mine cu destulă acribie la vremea respectivă.
– mă, Stano, nu măi lăsa, mă, găinile la mine în grădină,
că-mi ciugulesc plătăgelele și-mi joacă și toate straturile de răsad,
iar dacă le dau la vreo două cu paru’ în cap, dăm în alte daravele!
– ce vrei să le fac, mă, să le spui dimineața, de-acasă,
pă un’e să umble?
sunt găini și nu-nțăleg...
măi bine nu măi sta tu la drum cu toț’ jimbații
și dă de fă-ți gardu’ de nou ca să n-aibe pă un’e măi intra!
– nu-nțăleg găinile..., hiri-a dracu să fii tu
cu cine te-a căcat din cur astăzi și mâne!
io-i spui omenește ca să nu măi mă strice găinile ei
și ia, i-auz’ ce spune! că nu le poate zâce dimineața un’ să meargă!
hiri-a dracu să fii tu! scroafo! și beleujato!
– ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveți de un’e
bea nici apă rece! sunteți niște leșinături, băăă, niște leșinături!
vă uitați la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-ați ai dracu,
vă bagă în foame două găini! vă mâncați de su’ unghii, băă, sărăciturilor!
– firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine și cânii, făăă, fă!
și cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereța ai stat cu cracii-n sus
pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coțăit și la icnit!


firi-a drrracu de boșită! las’ că-ț’ azvârl’ io găinile țapene peste gard!
– azvârle-le, fă, că te plătesc io pă tine la popa. la Frăsânei, fă,
la Frăsânei!...
– păi ce, mă, io nu mă duc la Mărița lu’ Cruceru și-o pun
să te fermece și să te caute pă urmă argintu’ viu pe la poartă?!
ori îți arunc moșmoane peste ulucă. de elea date peste umăr
și prin copita porcului. țî le bag io țâie pe su’ grinz’, să vez’ tu
cum te ia pă tine dracii noaptea la horă, cân’ o cânta cocoșu’
în cumpăna întâi. păi cu mine te pui tu?!
– păi nu le omori tu, mă?! ia-te cu mine la orgol’ că te procopsăsc
io pă tine, îț’ dau io țâie după cap!
– ia stai tu, fă, acolo, că vin io la tine să te otânjesc!
fă, împuțât-o, io am fost muiere de casă, nu ca tine, fă, albie de porci!
– he! dă-mă în judecată! ță năcaz, fă, ță năcaz că am fost
frumoasă, nu ca tine slută, buhăită! fă, firi-a dracu, iote-acuma îmi salt fusta și-ți bat curu’!
– bă, hoașco, io am om, tu nu ai pe nimenea de curvă ce-ai fost!
numa’ cin’ n-a vrut nu s-a suit pă tine! toț’ haidamacii stătură
su’ gardurile tele, trei sate de neveste te blăstămară, fă!
– așa am vrut io! n-ai ce-mi face acu’! nu mă poț’ atinge!
i-am ales pă sprânceană pă toț’! mi-au muncit, fă, mi-au muncit,
da’ nu mi-a convenit nici unul, am fost prețioasă, dichisâtă.
tu te-ai luat cu cin’ s-a găsât pă drum!... firi-a dracu de orbeață!
ță năcaz pă mine, ță năcaz! he! n-ai ce-mi face!
tu ai fost sărăcitură de cân’ te-a căcat mumă-ta din cur!
te-a înfiat Petria ca s-o țâi,
tu te-ai râs de ea și ai băgat-o-ntr-o bujdulă,


da’ nici ea nu fu proastă, sparsă testamentu’, fă,
sparsă testamentu’!
– iote-te, stăi tu, fă, să-ț’ dau la cap! să-ț’ dau io țâie testament
la cap! iote cum fac io acu’ ca Bumbu, de să duce pomina!
mă, și dau de te rătez! stăi tu, mă, să pun io mâna pe un retevei.
– păi nu dai tu, fă?! păi nu dai tu? găsăsc io pă careva să te joace
în picioare, scofâlcito! firi-a dracu de sărăcitură!
– bă, bagaboanto! ai încăierat lumea și-ai spart cășile oamenilor,
târâturo, cu curvăsăria ta! te-a mâncat șancăru’ și-n cur.
făăă, o să te tragă dracii cu cleștii
de buzăle de didijos, făăă, fă, auz’ tu?!
– ce nevoie ai tu, fă? ce nevoie ai tu de mine?!
– sunt datoare să îți spui. că suntem vecine...
– nici în iad n-aș vrea să fiu vecină cu tine, Buha lu’ Cacașbearcă!
– mă policrești, mă, mă policrești, ai?...
bine, mă, bine că mă policrești..., ai grijă de găinile tele.
că iele nu-s vinovate!
– am să am, mă, am să am...


uite așa se stingea domol discuția, precum a și început. duminica,
la biserică, o auzeam pă una zâcând ăleilalte: iartă-mă, Stano, iartă-mă
ca să mă pot griji. și tare mă mai minunam de arhitectura asta umană...