A înghețat infinitul
de mână cu ce-a rămas din inima făcută scrum.
Am dat-o-ntreagă unui zeu
și mi-a aruncat-o-n față nepăsător…
NU! am strigat!Nu o mai vreau acum!
Ezitarea s-a unit cu Cronos și Asfințitul
a rămas Asfințit.
Sperând la un crâmpei de Răsărit
a putrezit pe asfalt inima renegată.
Când mi-au crescut din nou aripi
am mai găsit un colț,încă pulsând fierbinte...
...tot mai răgușit…tic…tic…
până la epuizare…
S-a uscat aripa stângă,și-a căzut.
Apoi cea dreaptă,și m-am închistat in gheața unui cub.
De-acolo n-am mai ieșit.Aripi n-au mai crescut.
Respir un abur greu și rece,de regret,
care râde de mine.Să nu zburați spre absolut!