Cu purceaua la târg


Cel mai urât lucru care mi se putea întâmpla,
când eram la țară,
era să mă ia bunică-mea să mân purceaua cu goneii după ea.
nu sufeream deloc procedura asta. trebuia să alerg în continuu prin toate hoagele după purcei. se speriau de orice și se risipeau care încotro. abia de-i încherbam, trecea vreo rabă pe drum și iar zbugheau în toate părțâle.
bunică-mea, avantajată de rang și de vârstă, avea rolul cel mai simplu. mergea înaintea purcelei zdrăngănind o târnă cu boabe în ea. urmau goneii, cu râtul în pământ, și, în urmă, mergeam eu, cu o bâzdoacă în mână, având rolul cel mai responsabil din formație. când ajungeam în târg, pocinogu' era și mai mare:
se împreunau inevitabil purceii cu ai altor scroafe și trebuia să sar. altfel i-ar fi rupt purcelele străine cu gura.
îmi aduc aminte, plecasem la școală, aveam vreo nouă ani,
dar nu îmi zicea nimeni "dă-te mai încolo!".
în satu' nostru, porcii erau învățați ca, o dată cu sfârșitul toamnei,
să fie lăsați să colinde liberi pe Dughean, după jir, după rădăcini și tot felul de cotolene. seara veneau singuri acasă.
mai ajungeau și-n Dealul Corșorului, plin pe atunci de mistreți.
se mai întâmpla să se mai suie vierii sălbatici pe purcelele-n călduri. noi aveam deja o scroafă neagră, corcită cu-n mistrț, pe Durigeanca. bunică-mea o dădea la vierii lu' Fănică, dar, odată,
ne-am pomenit c-a făcut unsprezece purcei dungați, toți frumoși, toți grași.
mare bucurie pe mine! mi-era drag de ei de nu se mai putea.
la trei săptămâni, le-am tăiat cu foarfecele colții și le-am dat câte un nume. pe la șase săptămâni, când le veniseră vremea să facă excursii la târg, au prins un nărav: fugăreau pe bătătură tot ce era orătenie tânără. dacă o prindeau, puneau gura pe ea și gata!


într-o săptămână nu mai scăpa nimic. zburătăceau tot păsăretul de zâci Doamne. se aliniau cu spatele la gard, râmneau de două ori și porneau toți în același timp, de parcă i-ar fi învățat careva cum să facă.
mă, și ce îmi mai plăcea să îi privesc! abia dac-apucam
să intervin. mâncaseră deja câteva puicuțe din toamnă
și chiar încutițâseră și-o curcă. abia aștepta bunică-mea
să le facă de potrocanie, nu îi mai răbda niam în curtea ei.
spunea că "măne-poimâne te prind și-ți varsă mațăle pe bătătură.
veni și ziua de târg, nefericirea mea creștea întruna și toată noaptea n-am pus geană pe geană.
pornirăm cu ei la vale. pe drum, păreau cât dovleții de grași.
mergeau pe linie în jos parcă de-a-ntotoroșul. mi se rupea inima!
atunci mi-a venit o idee și până la târg am fost numai un zâmbet.
nu trecu un sfert de ceas și purceii noștri deveniră vedete,
se înghesuiau negustorii să-i vadă și mai toți întrebau de preț.
copiii plângeau și băteau din picioare că vor să aibă și ei un purcel mistreț. se făcuse în târg o adevărată adunare, se chemau unii pe alții să nu cumva să piardă minunea.
unii, mai glumeți, o întrebau pe bunică-mea: "ce faci,Mărie,
te-ai pus pe prins porcii din pădure și vii cu ei să-i vinzi în târg?!"
ea nu zicea nimic, era puțin surprinsă de atâta succes.
pe purcei îi întărâta cu boabe, să vadă lumea că mănâncă
și c-ar putea oricând să fie înțărcați. eu știam din experiență întrebările de bază, care se pun în astfel de momente.
așteptam numai să întrebe unul, de formă, dacă sunt învățați
la mâncare. asta s-a și întâmplat. mi-am făcut loc mai în față, că se adunaseră vreo douăzeci de oameni și se certau care venise întâi și care ar fi fost în drept să cumpere primul. bunică-mea îi potolea cu răbdare, gândindu-se doar la marea lovitură financiară
pe care urma să o dea, mulțumită fiind că tămbălăul acesta ridicase prețul. după cum am zis, m-am strecurat mai în față, mi-am înălțat
cu încredere vocea, să acopăr rumoarea admirativă, și am zis cu toată puterea, mimând un entuziasm spontan: aoleó, și ce mai mănâncă! mănâncă de toate, boabe, dovlete și ne-au curățat și toate halele de pe bătătură, parc-ar fi hupiți!
nu te poți țâne la ei, dacă-i ții închiși, într-o noapte rod tot grajdul!
împrejurul meu s-a făcut o tăcere bruscă. brâul de lume,
care ne-ncinsese, a-nceput să se deșire. ba unii o mai și înfruntau că vine în târg cu sălbăticiunile ca să nenorocească lumea.
“năroc cu copilu’ lu’ Victor, îl luă gura pe dinainte și se dădură de gol”, a zis al lu’ Labă, de la Petecei.
bunică-mea era șocată de ce spusesem eu dintr-o dată. ce mai, mută! dar starea ei nu s-a prelungit și, când a văzut că se pierduse totul și toți prețuitorii plecau, a început să tune:
“firi-al dracu tu de golan, cum mă nenorociși tu pe mine acu’!
mă lăsași muritoare de foame, fără un ban de muncă!
firi-al dracu cu purceii tăi, cu tot, de prost ce ești!
cum duduiși tu lumea! pe toți îi dam astăzi, firi-al dracu tu de găinari! vine el tac-tu, să te ia de ci! că numa’ pagubă aduci!”
eu mă prăpădeam de râs, îmi părea și rău de supărarea ei,
dar de purceii mei mi s-ar fi rupt inima să îi văd săltați în vreo căruță! am luat fuga din urmă purceaua și pe ci ți-e drumu’!
una-două am ajuns la Corșor. când se întorc acasă, porcii merg mai repede. Măria a rămas pe vale după târguieli și să se justifice, cui o întreba, de ce veni în târg dacă știa de năravu’ purceilor mistreți.
așa ceva nu se face. când vii în târg, sunt niște reguli vechi…
seara a venit acasă, a intrat pe poartă și i-a zis străbunică-mii:
- mamă, îț’ spusă, mă, prostu’ ce făcu în târg, ce panaramă
se petrecu acolo? acu’ se duce buhu’ și pomina pân’ la Cărbunești!
- îmi spusă, mă, cică iubește prea mult purceii ăștia
și nu vrea să-i dăm. mă prăpădi de râs, nu alta!
- așa…, scarpină-l și tu între coarne, că vedeț’ voi pe dracu!
până la urmă a vândut vreo doi de-acasă, pe altul l-a dus la achiziții, iar pe ailalți i-a tăiat Vasâlică și au intrat în garniță.
întâmplarea asta a rămas celebră, multă vreme apoi mă puneau babele și moșii din sat să le povestesc cum am zis atunci, în târg.
eu mai ziceam o dată și ei râdeau pe rupte. apoi mă întrebau
cum mi-a dat prin cap așa ceva.
când m-am făcut mai mare, cam pe la doisprezece-treisprezece ani
încolo, nu-mi mai convenea rolul acesta, de a merge cu purceii în târg, îl găseam rușinos. acum vroiam să vin pe vale numai să contemplez lumea, să mă plimb și să-mi dau întâlniri la niște toi speciale, pe Olteț, cu fetele mai frumoase, care s-ar fi brodit prin târg. în refuzul meu nu era nici o comoditate, cum ar fi firesc să credeți. aveam o stare reală, simțeam în sinea mea că e musai
să încep a tăinui cu fetele astea, în prejma cărora începeam să mă simt, nu știu cum, parcă mă-ncerca o boală lungă.
trebuia neapărat să vorbesc cu ele. nu conta unde: la Olteț, pe dealuri, la horă-n vale, la comperativă. aveam un sâmț al meu, care-mi poruncea.
i-am spus bunică-mii toate problemele astea, cum că am crescut și mi-e rușine acum să mân porcii pe șușea, să mă vadă lumea cum gonesc după purcei prin târg… că nu se mai cade,că nu mi se mai cuvine.
ea s-a uitat vreo trei secunde la mine, cu o lehamite sobră, răspunzând cu voce domoală, accentuată special:
“vaaiii de capu’ tău!”


de multe ori, spre constanta mea nenorocire, nici nu se vindeau purceii toți, la un singur supliciu.
bunică-mea era rea de preț, de la un punct încolo nu mai negocia nimic. în felul acesta, lunea viitoare, trebuia să o iau de la capăt cu purceii scoși din râpe și cu problemele existențiale.
Măria știa că pregetam s-o ajut. spre sfârșitul săptămânii, nu mă mai ocăra, nu-mi mai găsea nici contraexemple din sat, de copii în rândul lumii.
mă lua cu binișorul, pe departe.
deodată, când îi venea ei la socoteală, mă aborda frontal și tactic:
“mă, băiatule, mâne ne sculăm cu zâua în cap, că plecăm
în târg. n-accept alte puncte de vedere! vez’ bine că n-avem de unde scoate pe altceva bani. dacă nu vând în târg, rămânem cu locurile pârloagă. c-o mânzată, cu purcei și cu de-alde curci mai scoatem
pârleala, să ne-ajungă pentru munci. nu vez’ că nu te poți baza pe tac-tu?”
eu scoteam un oftat prelung, știind că nu e de ales, un oftat din toată conștiința, și tăcerea mea era un acord rupt din mine.
repede venea și consolarea ei, un fel de semn că mă înțelege,și care, după atâta învățătură urbană, îmi pare acum obiectivă:
“lasă, mă, mumă, că nu te vede mâne nevastă-ta, prin târg,
mânând purceii mei…”