Cu vacile pe la Ponor


Toate vacanțele de vară le petreceam mai mult cu vacile.
în anii ’80, erau mulți copii în Corșor, câtă joacă și iarbă.
și ei erau ca și mine, stăpâni.
din tot ce era la țară și am stăpânit atunci, ele erau în subordinea
mea directă: vaca și vițeaua.
islazul comunal era în Ponor. ce lărgime! câtă bucurie!
erau pruni, nuci, meri și tufe de aluni.
mă strângeam cu Dan al lu’ Cruceru, cu soru-sa Lili,
Claudiu lu’ Gogu, Vasilica lu’ Ciuteanu, Ileana lu’ Băzăvan, Carmen și Lușu – fetele fetii Lenii lu’ Sâmion, Dorinel al Lenii
lu’ Mitoi, Neluș al lu’ Geoge, Costinel, copilu’ al mare al lu’ Nelu, nepoții lu’ Mitu Lincăi, Ion al lu’ Geoică, rămas mereu copil,
nevastă-sa care ne spunea că-l are de drăguț pe Gheorghe Albeanu,
Florin, Ileana, rar mai venea și Monica. rar veneau fetele Nanii lu’
Ghiță, Viorica și Liciu, rar fetele lu’ Dinie, ale lu’ Victor de la Hunedoara, Mitel al din deal și Pătru lu’ Miroiu.
se strângea o adevărată armată care se bătea în fiecare zi
cu trecerea timpului.
jucam tot felul de jocuri: bricegușu’, macao, kems, rar șeptică
românească, țurca la cerc și la groapă, lapte gros, pitulușul,
țară, țară, vrem ostași, bâza, fântânița, poate și altele…
stăteam amestecați, cei de la țară, cu cei de la oraș.
vitele se mai luau la luptă, dar noi, niciodată!
dejgheoram nuci, coceam porumbi și ne jucam…
câtă bucurie când te joci continuu!
câteodată sugeam lapte direct din țâțăle vacii,
dădeam vițeii să ude și să le spele,
după care-i duduiam și ne puneam noi la supt.
mă, da’ cât ne mai puteam juca!
bunică-mea le spunea acestora toate într-o singură sintagmă:
“statul cap în cap pă dialuri”.
de multe ori, câte unul pierdea vacile și atunci era o panică mare…
întrerupeam jocurile pe echipe și plecam care încotro, prin păduri,
prin zăvoaie, prin lanurile oamenilor.
ne ajutam unii pe alții la căutat. până la urmă le găseam.
odată, n-am mai dat niam de Munteana noastră,
oricât de mult am căutat-o.
erau și pericole, cel mai adesea le luau paznicii C.A.P.-ului
și le duceau la obor, la Sârbești, să arate cât de bine-și fac ei datoria, poate luau vreo premă.
și pe Munteana noastră a dus-o odată nărodu’ de Buliman.
era foarte vrăjmaș, în tinerețe îl junghiase și pe al bătrân al nost’.
mai erau și alții cu inimă rea, dușmani, care le puteau înțepa cu furca, în burtă. ca să le iei de la obor trebuia să plătești taxa pe gloabă, o adevărată nenorocire pentru ai din casă.
am coborât în sat foarte abătut și puțin înfricoșat
de ce ar fi putut să se întâmple. am intrat pe poartă o dată cu noaptea, sperând că ar mai putea să ni le aducă cineva acasă,
vaca și vițeaua.
bunică-mea n-a așteptat să-i dau raportu’
și a spus nervoasă: ”un’e-i, mă, găinare, vaca noast’ă?!
fugí în lumea largă de supărare? te fericiși!
acu’ poț’ dormi cu sula-n sus până la prânzu’ ăl mare!
cum stai tu, mă, toată zâua cap în cap pă dialuri?!
nu băgași de samă că nu măi fu vaca?!
ori te luă iar careva de nas și uitași de ea?!
mă, io ț-am zâs țâie de mult că Munteana noast’ă e măi deșteaptă
ca tine și nu m-ai crezut!
acu’ văzuși și tu că e așa! ea veni, săraca, sângură.


încet, încet, pă drum la vale, zbierând.
dacă văzu că n-are stăpân…
în timp ce tu hălăduiai pă dialuri, ea, ce să gândi? –
să vină la casa ei!
și cre’ că nu te găsî, că te-aducea și pă tine dindărăt.
te lua din urmă și te-aducea acas’!
du-te, mă, la iesle, să te vadă că veniși,
că rupe la noapte curmețu’
și pleacă să te caute pă dialuri.