Dare de seamă


Primăvara a ieșit din cer, ca un copil din taina mă-sii,
fisurându-ne pe ici, pe colo realitatea.
tot așa cum fac rădăcinile, când vor să ne-arate că pământul
nu le este de ajuns.


în rest, viața pare mai simplă când e mai multă lumină.
sufletele oamenilor sunt rupte unele de altele,
pentru că Dumnezeu li se pare a fi mult mai departe de ei
decât sunt ei unul de altul...
orașul are un zgomot la care cred că nu s-a gândit încă
nici măcar un artist, să-l fundamenteze.
și nici un vizionar care să intuiască viitorul,
plecând de la viața pe care aș numi-o sonoră.


parcurg toate acestea pe distanțe scurte, într-un troleibuz.
nu pot fi singur într-o lume singură…
se pare că, din loc în loc, i-am fisurat realitatea, cum fac rădăcinile, dar de data asta, dinspre dinafară înspre înăuntru.


ea zice supărată că prietenia noastră nu se poate împlini
atâta vreme cât eu mă mai uit înspre alte femei,
chiar dacă numai pentru a le privi,
să nu cumva să mă lovesc de ele.
așa e menirea acestui simț important, fără a fi esențial, nici un simț
nu este esențial. în plus, ea zice că nici nu mi se mai poate dărui
dacă știe și vede că ea nu îmi este de ajuns.


și s-a buzat scumpica și a privit în pământ,
nemaidorind să mă caute nimic pe întinderile lui,
cu ochii ei furați de natură, în neștiuta vechime,
de la răbdătoarea lumină care se plimba, primăvăratic,
peste un alt pământ, fără memorie.


ar trebui să știi, pentru a putea să înțelegi minunea iubirii,
că ești doar reprezentantă a ideii de femeie,
idee care trebuie deseori adusă la o împăcare cu ideea de bărbat.
dă într-o parte orașul dintre noi, chiar timpul în care el există!
și lipește-te de ochii mei, dacă ai să poți!
închide-i, pe rând, când vei dori tu! ca eu să nu mai văd
prin preajmă nimic și nici în depărtare.
dă într-o parte creierele noastre, în care timpul s-a lichefiat,
ca să ne poată da memoria!
fă gesturi titanice dacă ai loc pentru asta,
într-un troleibuz care merge la Gara de Nord!
lipește-ți tot trupul (de femeie dăruită)
de ochii mei de bărbat nemulțumit! măcar atât să faci
pentru pretențiile tale. iar,
pentru a putea vorbi și altădată,
lipește și puțin din suflet. faci acestea toate și,
pe onoarea mea (cea privitoare), nu am să mă mai uit.
în vecii vecilor...
până atunci, hai să ne plimbăm, cum fac rădăcinile,
cum face, uneori, lumina ori timpul, să te mai ajut,
să mă mai ajuți!