În sărutul dintre ochi și alergare


Niciodată nu mă voi ascunde de oameni
în sufletul meu,
precum în copilărie se ascundea
suspinul luminii din aer
într-o scoică din adîncul adus la secat.
îmi aduc aminte, eram printr-a doua,
prindeam fetițele de mînă, le puneam s-asculte
scoica, deveneau neatente la mine și le sărutam obrajii.
la vremea aceea niciuna nu știa
că-i puteam dărui scoica
s-o aibe și-acasă.

nu voi acoperi acele gropi în care calcă roata lumii,
chiar le voi adînci…

în schimb, din umbra mea mă voi întoarce în lumină
prin tunelul de dor de întuneric,
cel care o născu.