I. Gânduri fără de somn îmi perindă nepătrunsul,
afară, dincolo de ceas, aspre câmpii galbene – țipete roșii de maci
îmbrobodite de vântul tandru – mi se-aștern privirilor :
e cumpăna de ceas. Eu nu îmi sunt !

II. Rezem priviri pe-o piatră arsă. Pustiul e ținut
în liniște – surdină de la Dumnnezeu își caută
din umbră ființarea – ajung sfios la mine – Efata !

III. Sunt când umbră rece când nesomn de veghe –
înlăuntrul meu zac mări – oceane de misteruri –
nu am ochi și simț de-a le percepe – toate
picăturile mă întregesc – mă izbesc în malurile
trupului meu de pământ : înțelesul meu...

IV. Drumul meu spre ziua din urmă este lung –
caută dușmanul firelor mele scurtătura – Dumnezeu
i se opune – îmi întinde-n gânduri firul Ariadnei :
înalț zmeie către Dumnezeu – printre privirile Lui
se-găduie lumina. O simțire și un gând.

V. Se strecoară vântul prin cireși – printre rune se alină
și prin mine se-otrăvește – eu nu îl simt. Încă vie
străduința mea de a-l învinge. Zâmbește scurt –
oglinda-mi otrăvește mintea – am albit.

VI. Ursitorul meu îmi dete duhului povară grea –
îmi strâng în minte și sub pleoape stropi de ziuă,
mieji de noapte, sâmburi de asfințit și cojile de
răsărit – crâmpeiele de amintiri să îmi închege sufletul.

VII. Ce calm pasiv ! Ce basme ascultam copil fiind –
ținut-am minte șoaptele străbunilor mei – am ferecat din
momentele lor în momentele mele – am ferecat
din sângele lor în sângele meu – am ferecat din
trupul lor în trupul meu – a ferecat din Dumnezeul lor
în Dumnezeul meu – privindu-mă, îmi văd urmașii
ferecându-mă…

VIII. Mergeam adesea la cules de raze – închideam încet
un ochi, apoi pe celălalt – lăsam doar dâra de
lumină slabă să intre-n clipa mea – prin gene lacrima
îmi scânteia tăcută. Tăcută la mine, mesaj la Dumnezeu.

IX. Mă-nclin în fața mării – mă-ncântă albastrul-negru
de pe fața ei – se gudură ca o pisică printre degete –
m-ademenește-n largul ei. Mă-ngroapă-n trupul ei.
De dimineață răsărise soare sacru – vântul aprins de stele
îmi spulberase hainele-mi către alte țărmuri.

X. Am cunoscut o fată - șăgalnic se-aprinsese în priviri.
Nisip în părul argintiu, șirag de perle pe grumaz.
Șapte zile n-am dat crezare vântului ce m-a uscat –
Am doar un loc – o scoică din șirag.

XI. Se-nchină sufletul meu soartei – cu ce cuvinte
s-a scris destinul meu ? Pe ce hărți s-au așternut
drumurile mele ? Bolțile mele pe ce zări s-au desenat ?
pasul meu pe ce cărări vor răsuna ? Focul meu de
dragoste ce fată îl va mistui ? Ce piatră se va ridica
în urmă-mi să-mi zdrobească credințele ?
Ce vânt va umple pânza din catargul meu, ce ploaie
va spăla păcatul meu – ce Dumnezeu mă va milostivi –
cana de apă și bucata de pâine rămase pe pervaz...

XII. Zi după zi pleoapele-mi albesc și gândurile înmuguresc –
arinii zac aduși de spate – ani de zile de trudire –
Eu am culori în ochi să pot vedea ce este – am ochi
să văd culorile ce-mi se cuvin – am gândurile mele
de-ndreptare – un Dumnezeu care mă ține-n suferințe –
o cruce de purtat – cuvintele din rună și vorbele din gânduri.

6 aprilie 2005, Câmpulung Muscel