Versuri


Pun gura pe linie și strig: spațiu cabotin,
îți lustruiești zîmbetul sub ochiul meu!


glonțul se naște acolo din libertatea soldaților
de a se privi între ei. cîntă și călătoresc către case
în sînge nevărsat. cuvîntul rostit acolo e ca un soldat
înspre moarte. mormîntul lui sîntem noi.
și în același timp ideal.


mîna de copil de acolo nu s-a mai desprins de armă,
precum anumite cuvinte de înțelesul nostru.
soldatul e asemenea cuvîntului, niciunul nu strigă
și sînt fluturi reci cărînd culorile lumii în noapte...


florile strălucesc precum coroana regală a nopții,
cad în noroi lîngă gurile calde,
peste care vine tot ce mai rămîne din cer.
se aleargă apoi cu un fel din aceste cuvinte pe brațe
pentru unii care nu vor fi niciodată acolo.


pun gura pe sînge și strig: tu, umilă expresie,
o să-mi mînjești faptele!