Poem cu natură


Întotdeauna peste mijloc
sînt mai mult cu o frunză
decît toamna,
dar nu te-aș dezgoli de voal
pentru că te-aș zgîria
cu ramurile mele
care te caută de ploaie în sfere
perfecte.


ca un arbore cojit în văzduhuri
o să te spintec, doamnă,
tu – albă și goală,
eu – bronzat și plin.


întotdeauna pe piept
sînt mai mult cu un val
decît marea,
dar nu te-aș dezveli de umbră
pentru că te-aș albi cu spume
căutînd mereu mișcătoare nisipuri
în care să moară simetricul geamăt
al mării…


un soare din mînecă scos
pe sub frunze adoarme
și doar pe sub valuri
se mai lasă stins.


o să te salt de mijloc, doamnă,
ca pe-o statuie învinsă
la malurile mării.



sînt adiere și împing valurile,
sînt adiere și răsfrîng frunzele.


cerul împreună cu tine învață să meargă –
și el fusese străpuns de arborii goi.


nici păsări pe ei nu mai cîntă,
nici sînge pe ramuri nu este,
doar printre stînci – spume pe umbre
și valuri retrase…


o singură mare și un singur anotimp
din care venea și în care pleca
o singură pasăre mare
sărată la aripi.


nu mă privește lumea,
ea este o încleștare de unghii pe nod.


Macedon mă prinde peste umeri
ca pe un mare bețiv cu mersul străpuns
de pierderea lumii,
spunîndu-mi că nu mi-a văzut nimeni
strecurarea din timp…
avînd cobilița cu furnici pe umăr,
m-am întors.