Am mai trăit poezia aceasta odată.
Și se făcea că o clipă era decupată dintr-un vis
străfulgerând morganatic în deșert
pentru ca într-o altă clipă de apoi
să sufere o dublă refracție până dincolo
de absolutul molecularității matrixului
din cristalul de nisip cuibărit
într-o firidă adâncă a tălpilor mele
răstignite undeva pe marginea drumului
odihnindu-se, în sfârșit, resemnate.
Așaaaaa.....să-mi trag sufletul!
Este zi de odihnă în a șaptea zi.
Acum, privesc lumina coborâtă pe masa mea
îndestulată de trup pironit și de sânge...
și mai revăd cum reînvie lacrima de bucurie
a mărgăritarului cu rădăcina adânc îngropată
printre grăunțe de suflet.
Cred.