Îmi amintesc anotimpul
al cărui nume nu-l port,
al cărui cântec nu-l pierd,
ca o eșarfă ștearsă și surdă
care-și strânge vremile-valuri
peste gâtul prelung al nopților,
sufocând sunetele cu iz de iasomie
și portocală.

Te rostogolești în sus și în jos
pe scări și te pierd,
mereu mergând în urma ta-
tocul meu îți gâdilă aievea umrba-
îți prind doar ecoul
și fac dragoste cu el...