Să cauți râul ce e timp și apă,
Să-ți amintești că timpu-i tot un râu,
Să știi că ne petrecem ca un râu
Și-al nostru chip se oglindește-n apă.

Să simți că veghea este tot un vis...
Visând că nu visează ... și că moartea,
Ce spaimă aduce-n suflet, este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.

Să vezi în zi, în lună, -n an simboluri
De ani și luni și trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri și simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfințit
Un aur trist - aceasta-i Poezia,
săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră și-asfințit.

Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te privește dintr-o ștearsă-oglindă.
La fel și arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veșnicie, nu minuni!

Și este ca un râu necontenit
Ce trece și rămâne, e același,
Eternul Heraclit, mereu același
Și altul, ca un râu necontenit.