Punerea palmei pe frunte și grea respirare


Urcat pe marginea mîinii,
priveam orizontul în fiecare zori
și el era undeva în jos
și mereu același.


aici se întindea Coșnița,
ca un căuș de palmă întins de cineva,
cu grijă, înainte,
avînd în el fructele istoriei coapte
în așteptarea albilor dinți,


ca un cearșaf cu care se trăgeau eroii
din ghearele pămîntului.


se oprea respirarea din ochi
și acasă flutura o eșarfă.


trecea mereu secunda, mereu și Dumnezeu
și iar mă uitam înainte.


s-a trecut acel timp…
într-un tîrziu de patimi se va opri eșarfa
și atunci cuvintele mele
vor zbura deasupra ei ca îngerii...