Ferestrele către noi sunt
întotdeauna despărțite prin note;
zgomote infernale ale țipetelor
păsărilor cerlui cu aripi albe -
paznicii lumii în care noi
ar trebui să ne unim eternitățile



Mă cheamă Pământ!
șuvoiul de țărână
pe care pășești în picioarele goale,
jucându-te cu celelalte existențe
din familia ta semantică...

gâdilându-ti tălpile moi,
sărutându-le cu drag, și cu jumătate
de gură!

cealaltă jumătate e plină
de cântecul greierilor
în lanul de grâu, ținându-ți orchestra
și alungând firele de singurătate,
când fără de aripi
mi te ascunzi printre fire de iarbă
ca o buburuză la umbra unuei frunze
pitită de arșita verii
toride!



Te cheamă Cer!
ai prins aripi când picurii
de ploaie ți-au adăpat rădăcinile
înfipte în praful stelar...

mă adapi de fiecare dată când
mă vezi crapat de arșita
propriilor gheare...

mă umpli de petale multicolore
și naștem împreună un carnaval
al florilor de pretutindeni
venite să defileze parșive
printre râuri de soare...

o mână ai intins-o asupra copiilor noștri,
hrănindu-i întotdeauna
cu lumina sau vegetația stelară
de care au nevoie...

cu cealaltă mână te ții de mine,
să nu ne zboare vântul și
să nu rămânem etern dezbinați!

ne iubim prea mult să lăsăm
o simplă-adiere
sub forma unei biete tornade
să ne rupă
legământul...



Ne cheama Stea!
astru undeva în departarea zorilor lumii
poposiți la marginea
unei cascade a Universului,
ascultând notele căderii formânde
a celorlalte stele

avem în noi cuprinsul;
începutul și sfârșitul,
Edam și Eva al norilor
din care am creat
Universul creației noastre

legați unul de altul
întru' sfințenia
dorinței...