A fost o vreme când spre înălțime
Trudeam să urc povara mea de lemne,
Ca focul viu prin vene să îndemne
La rost suit decis prin aspre rime.

Singurătatea mea cu gesturi demne
Mă legăna în ritmică pătrime.
Dar m-am întors din depărtări sublime
Să port cu toți același rând de semne.

Pe străzi pustii, în noaptea fără stele,
Cu straniu sunet pașii-au răsunat.
Cei fericiți zăceau sub storuri grele.

Bănuitori și trândavi s-au culcat.
Crezând că vin spre ei cu gânduri rele
Nu mi-au deschis și nu m-au ospătat.


19 septembrie 2004