E culmea cum frigul și ploaia de afară
În loc să mă-ntărâte, mă doboară.
Cred că și-astănoapte am dormit în zadar,
De mi-aș fi amintit numai un vis, măcar
Să fi știut dacă a fost de dor sau de necaz
Căci simt lacrime reci curgând pe obraz.

S-adorm e devreme, să mă trezesc e târziu,
Cum trece-așa timpul, de mult nu mai știu.

Tăcerea sinistră a unor oameni cuminți
Și al lor întuneric mă scoate din minți.
Înfrânați în dorințe, înecați în trufii
Își trăiesc viața mai mult morți decât vii.
Aș vrea să pot să îi schimb cu privirea
Dar poate că pentru ei este bună neștirea !