ploua torențial.

știam că e un avertisment.

apa creștea între noi
ca o binefăcătoare
întotdeauna gata
să ne treacă dincolo de realitate.

pentru mine acei stropi mari de ploaie
erau de fapt salvarea –
în lipsa tandreții și a unei
inteligente simțiri
(visul meu devenit utopie)
fața ta umedă
îmi părea atunci umană
și culmea! – sinceră.

mulțumeam în gând cerului
pentru favoarea pe care mi-o oferise –
era atât de rară ocazia
de a te vedea (chiar și așa,
constrâns de împrejurări)
țintuit lângă mine.

degeaba tu alergai, imaginar
în brațele victoriei
sperând la grațiile unei
materii amniotice –
căci acolo eram tot eu
prezentă demult înaintea-ți
și cuibărită tacit într-un nor
ce se va revărsa
de fiecare dată torențial
când vei încerca să-mi spui
că ești de piatră.

(8-9 august 2005)