vorbe goale vers cu sensuri moarte
nasc poeții
secolului douăzeci și unu
abia poate-n cârciumi fumurii slinoase
mai găsești – noroc! – unul barem unul
de sămânță fie rătăcit prin lume
anonim – desigur – viul fără nume

cărbuniu în cioc Pictor rupt din doliu
aurit la trup schilav Marțian
Nostie să fie mincinos și hâtru
mirosind a câmpuri și a marțipan
sau lucind pe creștet Balaur nocturn
cum lucește ochiul zeului nebun

în rest să nu
cumva să citiți poezii prin vreo revistă
o să vă duhnească rostirea decembristă
a convertiților la un nou ideal
a foștilor prostituați literar
ce se scăpau de frică pe ei auzind
cuvântul „c-anal”

imnașii odiștii – ăi cu limba lungă –
astăzi sunt cu toții pedagogii noi
pe bucăți de piele ce-au știut să lingă
le scriem în veacuri:
„de scuipat pe voi!”

și precum pierzându-și hidra un alt cap
întrupa iar gâtul minții puturoase
împuiază școala dimineții noastre
noii lor discipoli – nulii lustruiți

au trecut ani iată încă cinsprezece
în curând va trece chiar un sfert de veac
păcăliți de truda câmpurilor goale
am ajuns țăranii verbelor de sac


scormonim gunoiul marilor culturi
plagiem traducem compilăm specific
vai contemporanul nostru cărtărescu
stilizat în fițe zău că e prolific

ca un bou la plugul criticului mare
manolesc de gară searbăd și limbut
cu măiastra-i pană când analizează
parcă-n gură zaruri i-ar juca barbut

editat de-un fante găunos tomnatic
filosof – se știe – fără operă
operetă poate teatru parodie
ce-a furat din noica
n-a-ncăput ușor sub a sa chelie

pe cine reușesc ăștia să aburească?
pe orbiții de hârtie cu antet și gargară
abia veniți de la țară
pe avizii de „recunoaștere” ușoară
sau o notă de trecere la seminar

cultura noastră – așadar – va rodi rar
ne vom citi între noi liturghiile prostiile
vom avea doctori în literatură
și în filosofie
ca nici o țară în lume – cu miile!

„carte frumoasă cinste cui te-a scris” –
cine-a zis n-ar mai fi zis!
„la trecutu-ți mare mare viitor” –
vai sărmane înger surd și mut și chior!

nimic nu s-a întâmplat
nici nu o să se întâmple vreodată
țara aceasta
născută-i să moară îngălată
ca o mahala a unui continent îmbătrânit
care își frecționează amintirile cu spirt

norocul nostru? tehnologia informațională
să vezi site-urile ciupercite după ploaie
unde mediocrii își fac
statuie de paie pixelite
unde „scrie bine” ăl cu aft la minte

să vezi noua cultură: literatura matrimonială
unde fiecare femeie ușoară
crede că poezia e ceai sau gargară
de găsit împerechere
unde sunt „notate” „remarcate” „înstelate”
cuvintele „de plăcere” –
clasamente topuri glorie pe locuri

se scrie din toc și din fese
sunt atât de înzestrați dar mai ales înzestrate
încât – nu-i așa? – cuvântul altora pute
în timp ce al lor bese
prin urmare să le dai cu prăjina de nas
ar trebui să îți cadă cerul pe grumaz

mai degrabă s-ar face scrum tastatura
dar n-ar putea să le croșeteze creierul
și să le tacă
vreo douăzeci de ani gura
și după douăzeci de ani
uite-așa
ca dumas din tată în fiu
să scrie de capa și spada eroilor unui neam viu

nu
dumnealor au aere musai de poeți și poetese
de parcă a fi poet se rezumă la a înșira
cuvinte amanți și capul pe mese
de beție
vai sărmană vai scârbită poezie
lipsită de spirit și de cugetare
zămislită de pântecele monștrilor pe care
nici măcar nașterea nu îi doare

nu-ți plătești întreținerea?
ți s-a descusut de iarna trecută paltonul?
ce contează! eu fac literatură ca domnul
stau în cur la calculator și scriu
site-urilor cu suflet pustiu

ce interesant! ce viu! ce frumos!
e ca-n piață –
„cel mai valoros”
e întâiul trezit dimineață
care se spală pe ochi în cuvinte
și în buzele unei poetese care minte

undeva printre cerneluri
de tipărit bani și mașini de făcut sex
soarele strălucește mai intens
iubirea încălzește mai tare
lăsându-se călcată în picioare
de turma umană

paritatea viață-moarte
are rata de schimb sentiment/individ
de aceea toți pictorii îl văd
pe iisus
atât de livid
încât cerul e o venă pulsându-i
asfințitul

de aceea poeții
mânuiesc sunetul ca și cum ar mânui
cuțitul
tăindu-și venele mâinii de închinare
evident
cu stângăcie
cu lacrimi de sare

va răsări
luna și ne va topi creierul de plastic
cadavrele
se vor usca în sacii legați la gură
cu elastic
așa cum se prind de șolduri
dedesubturile cine știe cărui rai

vântul
a început să pută a sudoare de cai
trec
în care alegorice arcașii rostirii
firul de aur al nemuririi se deșiră
săgeți

dumnezeu
e un copil – stă în ceruri și se miră
cât de lipsit de stele e pământul
cât de lipsită de albastru
e arătura în care oamenii au răsărit
din moarte pre moarte cuvântul

„cine seamănă vânt culege furtună”
din fiecare groapă
iese o mână
ca și cum s-ar spânzura de cer
sau poate
că îi arată mijlociul

un porumbel
crede că degetul acesta este turlă
stă cu aripile larg desfăcute
ca o cruce cu dimensiunile scurte
atât de scurte
încât secțiunea de aur
îi decalotează inima

„odihnește-l doamne pe robul tău
(cum te cheamă)”
care smerit te înjură de botez
de tată
de mamă –
dumnezeii mă-sii de dumnezeu
care simt că m-a lăsat greu!
dumnezeii mă-sii de țară
care nu se mai satură de gargară!
dumnezeii mă-sii de ipocriți
neam de curve și smintiți!

nu blestemați! nu blestemați!
nu generalizez
încerc cu mână tremurândă să igienizez
aceste suflete posterioare
crescute între coaste și picioare
ca o blenoragie lui adam –
ham! ham!
mă scuipă cățelul pământului

străin sunt
printre semeni aproape că nu-s om
articulat mi-i glasul
precum un os de înger
pășesc silabele
îngenuncheată fruntea
atinge lângă umbră
oricare vis ce-a putrezit în pom

cu raze
desenez ochi depărtărilor
culorile prind aripi ating subit viteze
așa cum numai praful
închegător de stele
spumează-n uger lapte
cornutelor terestre

cu zâmbet
de talangă mă plouă înălțimile
mă simt precum un sunet
urcând din braț în clopot
cazanele de smoală în iad
prind să vibreze și păcătoșii firii
cu vuiet dau în clocot

cu miros de tămâie și păcură nor ars
bolborosesc vulcanii de suflet noroios
pe undeva
în grota lui dante și vergiliu
de masă își izbește călcâiele hristos

din așchiile cărnii
se leapădă și calea și adevărul lumii
și viața cu-al ei rost
îi țin în palme trupul tăiat felii de pâine
și nu-nțeleg ieșirea intrării în alt post

voi adăsta lumina
deșirându-mi fiecare pasăre migratoare
căreia lumânarea lumii de aer
i-a topit aripile zvârlindu-mi-o
în scârbă
la picioare

fiecare pahar îndepărtat
îmi va fi altar
îmi va fi masă și pat
mă voi ruga treaz oricărui dumnezeu
astfel încât
mâncându-i visele genezei
credința în care mă scriu mai beată să fie
decât sunt eu încă neîmbătat

versurile se trudesc robite
în ogorul nopților fără de somn
poezia
e un har pe care nu îl minte
nici bețivul îmbrăcat în zdrențe
nici mătasea hainelor de domn

ea
nu scrie rochii nu-ncalță picioare
ci așază-n colierul sufletului perle
dar sunt mult cu mult prea prețioase
nu se poate
nici să cumperi nici să vinzi din ele

poți muri cu ea de gât în apa vieții
ca un biet nebun ce și-a legat la gât
un bolovan
poți să minți șoptind-o vreo femeie
cum că sexul a purtat-o spre tavan

poți descrie cu orbire de ochi bun
lucruri ne-nțelese-n nici un veac
te poți veșteji
cu mută gură
precum adevărul omului sărac

e un virus ce-a căzut din spațiu
leacului veninului gândit de om
îi e imun
e mai mult de-atât dar îmi e teamă
că spunându-vă veți crede că nu spun

poți vorbi urechii netrezite?
poți pricepe când nepricepând
ce au gândit
și tot ce-au simțit alții
viețile
și secolii s-au scris într-un cuvânt?

de aceea de ocară-i poezia
celui care pentru glorie o scrie –
gloria?
atât cât poți obține
fluturând nebun altor nebuni hârtie

și –
spunând acestea – sufăr! mi-e rușine!
simt cum tai din mine noi felii de pâine
fiul cui să fiu
și cui sunt frate?
cine m-a sădit celule moarte?
cine m-a născut din cine-așa pustiu
încât numai sufletul mi-e viu?

prietene poet
sau tu poetă
ah! am primit atât și-am aruncat
risipirea e a doua mea natură
de iubire sunt desculț și dezbrăcat

aș fi putut să te port în spinare
cum port pe umeri cerul viu din zori
degetele soarelui îmi mângâie
albastru tâmpla
ca un pom de sărbători mistuit
sub lumânări