Abydyanul cu drag te salută, copilă din Sestus;
Fără-ale mării furtuni, însuși la tine-ar veni.
Dacă țin zeii la mine și sunt în iubire ferice,
Tu vei citi cu ochi plânși vorbele-acestea ce-ți scriu.

Ei însă nu-mi sunt prielnici; de ce-mi împlinesc cu greu ruga
Și nu mă lasă să trec apele ca de-obicei?
Vezi ce nori negri ca smoala-s pe cer, furioasele valuri
Ce nu le pot înfrunta navele repezi în larg.

Plin de-ndrăzneală un singur năier a ieșit din port astăzi;
Ai să primești dar, prin el, cartea ce-acum îți trimit.
Îl însoțeam dac-atunci când da drumul odgoanelor prorei
N-avea Abydosul tot ochii spre noi ațintiți.

N-aș fi putut să-mi feresc de părinți, ca-nainte, iubirea;
Taina ce-n suflet păstrez s-ar fi putut arăta.
"Du-te", -ncheind-o cu grabă i-am spus, "fericită scrisoare,
Căci în frumoasele-i mâini ea te va ține curând.

Poate de buzele ei să te-atingă în clipele-acelea,
Vrând să desfacă-al tău nod cu dințișorii ei albi".
Vorbele-acestea rostii într-un murmur ușor: pe tăblițe
Dreapta mea a așternut cele ce-aveam să-ți mai spun.

Cât aș dori să-mi slujească la-not, să nu-mi țină condeiul
Și pe-ale apelor căi să mă ajute din nou.
(Mai potrivite sunt ele să bată tăcutele valuri,
Totuși și dorului meu sol credincios îi pot fi).

Noaptea a șaptea se scurge, mai mult de un an mi se pare
Că, turburate mereu, apele mării mugesc.
Neliniștitele nopți de-mi aduseră-a somnului pace,
Fie și-al mării talaz cât mai lung timp potolit!

Plin de-ntristare privesc depărtatul tău țărm de pe-o stâncă
Și, fiindcă nu pot veni, gândul meu doar ți-l trimit;
Văd pe al turnului vârf licărind veghetoarea lumină!
Ochii prin noapte-ațintind, caut s-o am în priviri.

Mi-am aruncat de trei ori pe uscate nisipuri veștmântul
Și m-avântai de trei ori drum prin primejdii să-mi tai.
Furiile mării-mi întoarseră însă nebuna-ndrăzneală
Și-n ale apei vâltori mai că era să m-afund.

Dar tu, cel mai sălbatec din vânturi cu repezi aripe,
Spune-mi de ce, îndârjit, pururi cu mine te lupți?!
Tu, dacă nu știi, Boreu, doar pe mine mă bântui, nu marea.
Ce-ai face dacă și tu ai ști de-al dragostei dor?

Cât ai fi tu de-nghețat, zvânturatule, n-ai să poți spune
Că de-al dragostei foc n-ai fost în Atica-ncins!
Þie de ți-ar fi oprit cineva a văzduhului cale
Când pe-Ortihya răpeai, cum oare ți-ar fi venit?

Cruță-mă, rogu-te și mai alin potrivește-ți suflarea,
Și-al lui Hippotes nepot nu-ți deie grele porunci!
Geaba îi cer, că la rugile mele cu murmur răspunde,
Apele tot vânzolind peste întregul adânc.

("al lui Hippotes nepot" - este vorba despre Eol, zeul vântului - n.r.)

Cum nu-mi dă Dedal acum îndrăznețele sale aripe!
Chiar dacă țărmul ce-i zis al lui Icar e prin jur,
Voi înfrunta orișice; să-mi văd numai purtat prin văzduhuri
Trupul acesta ce-n val deseori s-a legănat.

Dar pe când toate, și vântul și apa-mi stau stavilă-n cale,
Gândul mă duce-napoi spre al iubirii-nceput.
Când era-n scapătul zilei (o! scumpă îmi e amintirea!)
Din părintescul cămin îndrăgostitu-ți ieșea;

Apoi pe țărm lepădându-mi veștmântul odată cu teama,
Brațele-ncet îmi mișcam cale croindu-mi prin val.
Tremurătoarea făclie a lunii mi-era călăuză,
Blândă lumină vărsând pe mișcătoare cărări.

"Zână cu dalbă lucire-i spuneam înălțându-mi privirea
Dă-mi ajutor, nu uita Latmos și peștera lui.
Endymion ți-a lăsat duioție în inima-ți caldă;
Ochii ți-i pleacă, te rog, și către tainicu-mi dor.

Tu, o zeiță, la un muritor coborai de pe boltă:
Drept grăind, și eu doresc la o zeiță s-ajung.
Nu mai vorbesc de-a ei fire asemeni cereștilor ființe,
Dară un chip ca al ei numai zeițele au.

În frumusețe doar tu și Venera puteți s-o întreceți;
Dacă nu crezi ce grăiesc, însăți te du s-o privești.
Cât strălucești tu pe cer, argintie, cu dalbele-ți raze,
Că pe toți aștrii întreci cu ale tale lumini,

Astfel și ea-ntre frumoase e cea mai frumoasă din toate;
Cynthia, dacă nu crezi, nici tu n-ai chip luminat"
Vorbe de-acestea rosteam și asemenea-acestora multe,
Noaptea când îmi deschideam drum prin al apei noian.

(Cynthia este un alt nume purtat de zeița Artemis sau Diana, născută pe muntele Cynthus - n.r.)

Unda-ntorcea în sclipiri luminoasa icoană a Lunii,
O strălucire de zi prin întuneric cernind.
Nu-mi ajungea dinspre larg în urechi nici un zgomot sau sunet,
Apa domol murmura când o brăzdam înotând;

Doar alcionii păstrând amintire duioasă lui Ceyx,
Nu știu ce strigăt scoteau ce semăna cu un plâns.
Umeri și brațe de-acum obosite-mi slăbiră la urmă,
Dar prin sforțări izbutii să mă ridic iar din val.

(alcionii sunt păsări de mare; se spune ca fiica lui Eolus, Alcyone, era atât de fericită alături de soțul ei Ceyx, încât Hera, din invidie, i-a prefăcut în păsări. După o altă versiune, Ceyx a murit înecat în timpul unei furtuni. De durere, Alcyone s-a aruncat și ea în valuri, dar zeii, înduioșați de soarta lor, i-au metamorfozat pe amândoi în păsări marine - n.r.)

Când de departe-am zărit felinarul: "La focul acela
Este și-al meu -am grăit - țărm, unde-i dragostea mea"
Și deodată-obositele-mi brațe prind iarăși putere,
Parcă și trupului meu valul mai moale-i era.

Nu mai simt unda-nghețată venită din fundul strâmtorii,
Pieptul atât mi-e cuprins de-nflăcăratul meu dor.
Þărmul se-apropie-ntr-una, cu cât-naintez spre acesta;
Calea cu cât s-a scurtat, eu pe atât mă zoresc.

Când în sfârșit ai putut să mă vezi, cu privirile tale
Mă-mbărbătezi și-mi sporești vlaga din trup și mai mult.
Eu mă silesc doamnei mele să plac la înot și atuncea,
Brațele mele mișcând cu dibăcie pe val.

Doica ta poate abia să-ți împiedice pașii spre mare
(Căci am văzut-o atunci, fără ca tu să mi-o spui).
Totuși ea nu izbuti să te țină să vii pân-la coastă
Și să nu-ți uzi piciorul de-o unduire de val.

Ne-mbrățișăm fericiți și schimbăm sărutări drăgăstoase,
Vrednice, marilor zei, mări pentru ele să trec!
Și de pe umerii tăi îmi arunci peste umeri o mantă;
Înrourate de val, pletele mi le usuci.

Ce mai urmează-i o taină pe care doar noi o cunoaștem,
Noaptea și-acel felinar ce-mi luminează din turn.
Iar bucuriile nopții de-atunci nu pot fi numărate,
Cum nu se pot socoti algele din Hellespont.

Vremea zburdării ascunse cu cât ne era măsurată,
Noi pe-atât căutam s-o folosim mai din plin.
Soața lui Tithon de-acum alunga dinaintea ei noaptea,
Sol Aurorei, pe cer dalbul luceafăr sclipea.

Ne sărutam cu nesaț, și-n grabă, plângându-ne-ntr-una
Că vremea nopții trecu prea iute pentru-amândoi;
Ghesul amarnic al doicii ne-a pus șovăielilor capăt
Și de la turn am pornit spre-nfriguratul meu țărm.

Mă depărtai către Marea Fecioarei cu ochii în lacrimi
Și, cât putui să zăresc, tot către tine privii.
Înotător fără seamăn mă cred, când pornesc înspre tine;
Drept să-ți spun, când mă întorc, parcă-s scăpat de la-nec.

Dacă mai vrei să mă crezi, către tine mi-i calea ușoară;
Apele - munți neclintiți la-napoiere îmi par.
Cine-ar crede? Chiar patria mea o văd iar cu mâhnire!
În părintescu-mi oraș, da, cu mâhnire trăiesc.

Vai! prin iubire uniți, ne desparte noianul de ape!
Suntem un gând amândoi și-aceeași țară s-avem!
(Sestus să-mi fie orașul ori Abydosul ție să-ți fie drag)
Când e furtună în larg, pentru ce mă frământ și eu oare?

Vânturi, ușoare pricini, calea de ce mi-ar opri?
Încovoiații delfini ne cunosc de pe-acuma iubirea;
Peștilor, oaspeți în val, nici lor nu sunt neștiut.
Calea ce tot îmi croiesc prin tăcerile lungi ale apei

E ca făgașul ce-l bat nenumăratele roți.
Mă văitam alte dăți că n-aveam decât drumul acesta:
Astăzi de vânturi mă plâng că și pe-acesta mi-l iau.
Valul lovind mereu țărmul, e albă a Hellei strâmtoare;

Vasele-n portul lor chiar sunt ocrotite cu greu.
Marea aceasta când luă, de la fata-nghițită de valuri
Numele ei, și pe-atunci cred că la fel arăta.
Faima ei rea dobândită prin pierderea Hellei, ajungă-i!

Numele fie-i legat numai de-un singur omor!
Cât pizmuiesc eu pe Phryxus purtat de mițosul berbece
Cu străluciri aurii, peste adâncile mări!
Totuși eu nu am nevoie de năvi ori berbeci să-mi ajute,

Apa mi-este de-ajuns ca s-o brăzdez liniștit.
N-am de la cine-nvăța, să mă lase să-not doar în voie
Și am să fiu călător, înotător și năier.
Nu mă voi călăuzi după- Arcturus ori Ursa cea mare,

Steaua dintâi ce-ndruma pe tyrieni mai ales.
Alții privească la Polul de gheață parrhasica Ursă
Ale Cununii luciri ori Andromeda pe cer,
Nu vreau pe cele iubite de Zeus, de Perseu și de Bachus

Drept călăuză să am pe îndoielnicu-mi drum.
Este o altă făclie mai sigură mult pentru mine,
Dragostea mea ce-mi va fi astru în întunecimi.

Merg sub privirea-i la Colchos, la capătul Pontului însuși,
Unde thessalicul vas după grea cale a ajuns;
Și pe-acel tânăr Palemon îl pot la înoturi întrece,
Și pe acel ce mâncând o buruiană fu zeu.

Deseori brațele mele de-atâtea mișcări îmi slăbiră,
Pe nesfârșitul întins greu le puteam încorda;
Când le-am zis însă: "Răsplată de seamă vă dau de-osteneală,
Am să vă pun căpătâi doamnei curând după gât",

Fără zăbavă își luară avânt să primească răsplata,
Ca armăsarul elid, care-a trecut de stănog.
Prea credincios în iubirea ce inima-mi înflăcărează,
Vin după tine ce pari vrednică-n cer să trăiești;

Vrednică, sigur, de cer, dar rămâi câtva timp și pe lume,
Ori o cărare să-mi dai către lăcașul ceresc.
Ești lângă mine și bietu-ți iubit prea puțin te-ntâlnește;
Marea când s-a răzvrătit tulbură sufletul lui.

Ce-mi folosește că despărțitoare e-o mare-așa mică,
Dacă-ntr-un drum așa scurt piedică apa îmi stă?
Parcă-aș dori a mea doamnă să fie la capătul lumii,
Cât mai departe, să am pururi nădejdea la ea.

Inima-mi arde mai tare cu cât mi te știu mai aproape;
Chiar de-mi lipsești uneori, totuși nădejdea-mi păstrez.
Mai că ating ce iubesc, așa mare ni-i vecinătatea;
Iată ce, vai, atât de des lacrimi îmi stoarce din ochi.

Nu-i ca și când urmărești niște roade ce-ți fug dinainte
Ori ca și când vrei să sorbi apă din valul fugar?
Să mi te îmbrățișez numai când îmi îngăduie marea
Și pe furtună nicicând să nu pot fi fericit?

Mai nestatornic ce e decât vântul și valul pe lume?
Oare pe valuri și vânt pururi nădejdea să-mi pun?
Încă furtuna-i în toi; ce va fi când Pleiadele, Capra
Și cu Boarul, uniți, marea mi-o vor vânzoli?

Ori nu știu însumi de ce sunt în stare, ori, nesocotită,
Dragostea însăși atunci mă va trimite-n vâltori.
Și să nu crezi că-ntr-un timp depărtat împlini-voi aceasta:
Cât de curând vei afla făgăduiala că-mi țin.

Nopțile ce vor urma, de va fi tot furtună pe mare,
Prin grozăviile ei voi încerca să răzbat.
Ori voi avea fericirea să ies din ispravă cu bine,
Ori frământatei iubiri capăt prin moarte-am să pun.

Totuși doresc, cel puțin, să fiu dus înspre părțile tale
Și să-ți ajungă la țărm trupu-mi de val aruncat.
Știu, ai să plângi și-ndurându-te atunci să pui mâna pe dânsul,
Îi vei striga: "Numai eu pricină morții ți-am fost"

Te-ndurerează, desigur, icoana aceasta de jale,
Inima-ți va sângera slovele mele citind.
Nu te-ntrista, încetez; dar ca marea să fie-mblânzită,
Cât mai curând să-ți unești ruga ce faci cu a mea.

Fie o vreme senină atât cât trec marea la tine;
Când al tău țărm am atins, iar bată vântul cât vrea.
Ocrotitor al corăbiei mele e portul acesta;
Altundeva nicăieri nu mă pot adăposti.

Și să mă-nchidă Boreu unde traiul îmi e așa dulce;
Leneș voi fi la-notat și-am să mă fac chibzuit.
Undelor n-am să arunc niciodată vreo vină că-s surde,
Că-notătorilor pun piedici la trecerea lor.

Þină-mă vântul cel aspru și dragostea-n brațele tale,
Două pricini ce doresc să mă oprească mereu.
Când înceta-va furtuna, din mâini îmi voi face iar vâsle,
Ai însă de felinar grijă să fie aprins.

Þină-ți acum de urât peste noapte scrisoarea aceasta;
Ce mai doresc e să pot cât de curând s-o urmez.



(Leandru, tânăr originar din Abydos, îndrăgostit de Hero, preoteasa zeiței Venus, din Sestus, trecea în fiecare noapte înot Hellespontul, strâmtoarea Dardanele de astăzi, ca să-și vadă iubita, călăuzit de un fanal pe care aceasta îl aprindea de fiecare dată în vârful unui turn. Odată, surprins de furtună, Leandru își pierdu viața, înghițit de valuri. Deznădăjduită, Hero s-a aruncat și ea în mare din înălțimea turnului - n.r.)


traducere și note Maria-Valeria Petrescu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București 1977