Între zâmbet și lacrimă se-ntinde
Fruntea ta albă de copil întrupat într-o rugăciune târzie,
Rostită până la epuizare ca un „Tatăl nostru” al proscrișilor...

Și suntem doi
Naufragiați
De cealaltă parte a timpului:
Înainte de noi,
Înainte de oameni,
înainte de Dumnezeu,
Șchiopătând de fericire...

E un film mut despre căderea în genunchi,
Despre cunoașterea fericirii prin suferință,
Singura fobie din ochii tăi oceanici.