începutul unei zile de vară. cum pleci de acasă,
sentimentul că ai uitat ceva important
e tot mai intens. te-ntorci din drum și stai
în mijlocul camerei încercând să-ți aduci aminte
ce anume-ți lipsește. un lucru, împrumutat
de cineva cu care ți-ai dat întâlnire,
sau pe care l-ai promis respectivului. ori pur și simplu
ceva pe care e bine să-l ai la tine, de dat.
nu ai timp mult. treci cu privirea de la un colț la altul
al încăperii. totul pare în ordine. ai putea să crezi
că nu-ți lipsește nimic, dacă felul în care lumina lovește
covorul cu lișițe nu ar semăna cu un avertisment,
încă blând. sau poate îngrijorarea e numai un pretext
pentru a ascunde lipsa unei ființe care și-a retras,
brusc, sprijinul. absența cuiva care te așteaptă
în timp ce îl cauți în cu totul alt loc,
pentru a câștiga timp. un presentiment al dispariției
bruște te face atent la discul solar, în rostogolire lentă
pe corpul tău înclinat. nu ai întâlnire cu nimeni,
nu te așteaptă nimeni, știi doar că trebuie să pleci,
pentru că e urgentă nevoie de grația unei alegeri.
în fond, nu alegi nimic. doar lași lumina să cadă
peste lucrul decis să ocupe mijlocul camerei, înainte
de a-și retrage sprijinul. de el te desparți cel mai greu.
întârzii în certitudinea că vei ajunge la timp,
că nu mai trebuie să pleci. ființa care te iubește
apare când nu te aștepți și suflul ei oblic
te face să te clatini. la fel de ușor dispare,
și acesta poate fi un semn de bunăvoință:
apelul care te scoate în stradă, grația unei alegeri
pe care nu o faci tu, deși te eliberează.