„ Atâta liniște s-a lăsat
la o secundă după
ce ai plecat;
și pace, într-un fel, acea pace
de la marginea interioară
a unei tornade,
acea liniște gravă, grozavă,
audibilă, palpabilă,
vibrând, pulsând, anunțând
Dezastrul.
Ai plecat deci
și parcă
am auzit
aripi fluturând -
și nu știu dacă
tu, ca înger, terminându-ți misiunea ingrată,
ți-ai luat zborul, sau
Tanatos a și venit
pentru a-și râde de mine
cu râsu-i sadic și morbid...
Iar tăcerea...,
oh, tăcerea aceea de după...
Tăcerea mea, pe care
încercam s-o dezsugrum,
șoptindu-mi singur la ureche
că n-ai plecat, nu,
nu de tot;
și pașii tăi,
pierduți ușor
în trafic,
călcați de alți și alți pași
nesimțiți, călcând, neștiind,
sfințenia călcăturii tale, iar tu
plecând,
chiar plecând, iar eu
privind, în urma ta,
simțind, tot mai fadă
aroma existenței tale-n
viața mea,
de-acum încolo, poate, doar vise ce-mi vor mai
lumina bezna-n care
am căzut.
Trec clipe,
după clip-aceea,
și ore;
se lasă prima seară,
și primele coșmare-și
fac loc, dând din coate, băgându-se în față,
râzând vulgar, cu popcorn și cu cola-n brațe,
nu vor să piardă înc-o premieră ȘI
și-o zi, și-o noapte, și înc-o zi, și-o noapte, ȘI
(tăcerea s-a tatuat în mine)
și tot așa,
și-mi pare-acum
că ani prea grei
și mult prea lungi,
și-atât de mulți
trecut-au peste mine,
și numai peste mine...

Îți spun acum
(spunându-mi numai mie)
că-n mine-atunci
s-a rupt ceva...
Și-un hău adânc
a prins a crește
și încă crește
și va mai crește...
Ce Cancer,
Ce Tumoare!
Iar Timpul s-a așterne,
și prafuri fine dar și stânci
s-or prăvăli în timp
în hăul ăst adânc;
iar lucruri s-or uita,
iar altele, n-or mai durea așa
de tare, de adânc precum genunea-n care
căscându-se în mine,
m-a înghițit, de tot...
(căzând, cumva, în ea...);
dar știu ceva
ce-n veci nu s-a schimba,
nici de Lumea-ntreagă ar muri,
și Iadu-ar îngheța,
și Raiul pe pământ de-ar fi,
și tot de s-ar sfârși
și-ar reîncepe iar...
cu fiecare fărâmă de secundă
și bucățică de clipită
mi-e și mai dor
de tine.
Asta doare
garantat.

Poate c-o merit,
sau poate nu -
dar viața asta crudă
îmi place într-un fel;
regrete am, dar simple și frumoase -
fiindu-mi ciudă
că n-am fost mai nebun,
mai tânăr și mai bun...
Și dac-aș ști
cum să mă-ntorc
în timpuri din-napoi,
tot ți-aș zâmbi
și te-aș iubi,
și-același drum bătrân
l-aș bate și călca
chiar dac-aș ști,
cum am știut,
de fapt, de la-nceput,
c-aici eu voi ajunge
în fața incă unui sfârșit
frumos și trist,
sfârșit prea devreme,
când oricând
e prea devreme,
încărcat de-atâta liniște,
pace și tăcere
și TU.

Ceva în mine-acum
îmi dă o stare stranie,
e ca un gând, sau mai mult,
e poate-o stare sau...,
știu...
Speranța-i micul animal
ce-n suflet mi se zbate,
ești tu, cu ce-ai lăsat
în amintirea-mi și chiar dacă
s-ar părea că n-aș prea avea
niciun motiv real să simt chiar și tocmai asta:
sunt fericit. Deci, sunt nebun -
nebun, după tine,
nu te voi uita niciodată,
te iubesc,
am să te aștept, pân-am să mor, dacă e cazul,
și
vreau să știi
că
știu că știi toate astea.

Încă un sfârșit.
Da.
De data asta
Happy end. ”

EtienneNoir, 23 Iunie 2009