clipesc și în alt ochi lumina se stinge
degete ating temător un rest de umbre peste care pleoapa s-a închis
viața ca o acoladă între ce s-ar fi putut spune și ce s-a spus
mâine ca o stepă fără bizoni pentru că nici un cuvânt nu mai rătăcește pe aici

și cum aș putea să uit că prin oase
prin toate fibrele trupului
în fiecare pliu al memoriei organice stă nesfârșitul galop al mustangilor liberi
că părul lung negru își trage seva din coama lor salbatică
iar pământul frământat de copite este singurul loc în care mai pot fi

mă trec prin lume ca un somnambul cu gleznele arse de lanțurile unor zile prea grele
prea departe de locul în care sângele conturează o inimă plină de toți cei ce-am fost
și nimeni nu știe că acolo unde vulturii își întind aripile și sfâșie hulpav hoituri
în rana prin care se aude acum urletul coioților
doar acolo sunt eu
și scriu despre mine
scriu
ca și cum în mine ar mai locui cineva