Să fi copil orfan în România.
Ce viață grea într-adevăr.
Până la 18 ani
te țin ferecat și prins
într-o familie plină de orfani.
Unde tu ...
biet suflet,
uneori îi mai spui casă.
Cu haine second hand
și poate dulciuri
doar de sărbătorile de Paște și Crăciun.
Sau poate când primiți o acadea,
de la un om cu suflet bun.

Statul român,
după 18 ani din a ta viață,
te aruncă în stradă,
fără un servici,
fără bani și fără o casă.
Răsplătindu-ți existența
printr-un un loc asigurat
printre aurolaci și tomberoane.
Având apoi un trai mizer
prin niște josnice cotloane.
Unde lumea se ia după șabloane.
Tratându-vă doar ca pe niște
amărâte și sărace persoane.
Și uită să vă mai trateze
ca pe niște bieți oameni
sau ca simple suflete uitate.
Cu viețile pe veci marcate.
De niște monștri devastate.
Devenind niște nimeni.
Și fiind mai apoi catalogați
prin niște groaznici termeni.
Chiar de către ai voștri semeni.

Iar printr-o nefericită conjunctură,
viață voastră poate lua o altă cotitură.
Unde fetelor orfane li se asigură
câte un loc de parcare pe centură.
Unde vor fi tratate îngrozitor
de vreun monstru sau vreo lepădătură.
Că în această țară,
omul orfan doar astfel face un ban,
pentru un acoperiș
sau pentru a pune ceva în gură.

Și aceasta probabil va fi a ta viață,
până devii în timp,
o biată bătrână,
ce rareori are ceva mâncare
de pus în gură sau pe masă .
Sau un babac ce zilnic
cerșește puțină milă
la colț de stradă
sau în piață.
Sărac și fără un acoperiș
sau o umilă casă.
Rugându-se zilnic la Cel de Sus
pentru a avea
măcar un codru de pâine
de pus
pe a sa sărăcăcioasă masă.