Stau norii prinși de barbă în țepii lunguieți
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Și liniște de Paște împinge la pereți
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur și-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colțul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Și cum râdeau în casă ghiciți după perdea,
Domesticiți, cocorii, întemeind o spiță,
Cum sfârâia prin ușă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiță.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Și simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.