Lui Ducu Berți

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beția risipită prin fumul de țigară,
păcatele cu fapta sau cu gândul
și câte și mai câte, rămase pe afară.

A vieții mele haină e mult prea răvășită
și poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum nărăvaș e gândul ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.

Dar nu-i aici sfârșitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera - mai crește un copac
care reverberează-n cuvinte și nu moare.

Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greșeala
de a fi amant pe viață și verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaște fala.
Eu mușc din mărul vieții, cel din Rona de Sus.

Aici și curge rostul, cel preschimbat în vin
și în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbește chiar Esenin, înduioșat puțin
și parcă te întreabă: ”tu, tot mai scrii, poete?..”

Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beție, mai adă-mi și-o oglindă
ce nu mă recunoaște și mă privește mută.