Un simplu om cu sincere păcate
Nu regăsește drumul rătăcit,
În spate-i fum și-n față nedreptate
Și lângă el o spaimă a-nflorit.
S-a micșorat și clipa de uimire,
Mirate stau pe gene lacrimi vii,
Deasupra lor rotindu-se-n neștire
Un vultur stă de pază la stafii.

O rază tremurând la el pe frunte
Preschimbă măreția-ntr-un suspin
Și-i răvășește pletele cărunte
Prin zborul altor clipe care vin.
Din carnea lui se-nfruptă mișelește
Străine păsări care n-au murit
Și bat cu ciocu-n mâna ce hrănește
Aceeași spaimă care le-a unit.

Un simplu om, o simplă-mprejurare
Ce l-a făcut să fie-al nimănui,
I-a pus sub tălpi pământul care doare
Și i-a-ngropat tăcerea în statui.
L-a ridicat la rang de neființă
Dându-i mereu păcate cu-mprumut,
Cerând în schimb o veșnică credință
În alte lumi, în alt necunoscut.