Tu, suflet atârnat de un vechi vis
ce îl aveai la început de iarnă.
Ai încuiat și poarta-n paradis
râzând, îngerilor ai promis
că îi vei elibera cândva
de-acolo.
Tu – răul ce se-mbracă azi în alb
Mă chemi iar în al tău nespus păcat,
ce azi nestiind l-am sufocat
cu mâinile, prin degete eu am scăpat
o viață.
Tu, ce te joci de-a cerul și de-a marea,
nu stii de regula de aur;
vii suspinând și plin de tine
și îngerii se-ascund iar de rușine,
că îi dezbraci pentru a mia oară,
îi lași fără de aripi și de alb,
înfrigurați, în lumea lor să moară.

Și pleci, nu te mai uiți în urmă...
Tu, suflete rănești zâmbind mereu,
Caci nimeni nu stie de tine
Ori de păcatul ce e visul meu.
Cine esti, de cine te ascunzi?
de ce vânezi acei copii plăpânzi?
de ce le sorbi dintr-o privire tinerețea
și-aduci cu tine moartea, bătrânețea…
o lume încuiată chiar de mâna ta;
azi sunt închisă
Sunt doar umbra mea.